Expresul

Viaţa nu trebuie primită ca o problemă de rezolvat. Sîntem oameni care facem destule greşeli. Pe unele le corectăm, pe altele însă… nu. Avem şi regrete, şi împliniri. Lucrurile trebuie să meargă prost, ca apoi să se îndrepte spre bine. Trebuie să fim slabi în unele situaţii, pentru a învăţa să fim puternici în altele. Trebuie să ne confruntăm cu o relaţie distructivă, pentru a ne întîlni marea dragoste. Viaţa este un amestec de zîmbet şi lacrimi, de bine şi rău. Prin ea trăim bucurie şi minciună, iubire şi răzbunare, echilibru şi iertare, durere şi neputinţă, haos şi extaz, uitare şi aducere aminte. Îmi pun mereu o întrebare: cine sîntem noi în loc de cine ne imaginăm că ar trebui să fim?
Omul nu trăieşte doar pentru stomac, ci şi pentru suflet.  Am citit mai ieri o povestioară. ,,O muscă, după ce a ieşit cu mari eforturi din călimara în care căzuse, s-a plimbat de-a lungul unei coli albe de hîrtie, ca să-şi mai vină în fire, şi cînd a văzut dîrele de cerneală pe care le lăsase în urma ei, a zis plină de dispreţ:  Mare scofală să fii scriitor!”. Sînt mulţi aici, la noi, care mîzgălind foaia mai mult ca să se scuture de murdăria vieţii sau neavînd ce face, cred acelaşi lucru: a fi scriitor e o meserie oarecare, pe putinţa oricui. Sînt mulți care cred că muzica şi zgomotul sînt identice, care nu văd (chiar dacă au cei doi ochi din frunte) că frumuseţea există. O cunoștință de mai demult mi-a spus ceva odată: „Eu mai tare obosesc atunci cînd citesc, decît atunci cînd prăşesc!”
Acum să ne închipuim pentru o clipă că n-ar fi existat lucrările scriitorilor, că n-ar fi existat biblioteci, cărţi, reviste, publicaţii, texte pentru cîntece, iar în loc să cînte şi cuvinte – interpreţii ar cîrîi pe la microfoane. Nu ştiu de ce, cred că lumea brusc ar deveni foarte săracă, chiar dacă ar avea surplusuri de care vorbea Aristotel cînd a fost întrebat ce-l deosebeşte pe el de alţi oameni. Filosoful grec a răspuns: „În timp ce unii oameni trăiesc ca să mănînce, eu mănînc ca să trăiesc”.
Sîntem născuți pe acest pămînt să evoluăm, să ne dezvoltăm. Ne stă în fire să ne dorim mai mult. Altfel am fi rămas în peşteri pînă în ziua de azi. Greşim mult mai tare dacă alegem să ne risipim resursele cu care am fost dotaţi. Consumăm degeaba aerul şi facem inutil umbră pămîntului. Sînt convinsă că nu asta îţi doreşti în viaţă, nu? Oare nu cumva e nevoie de mai multă inteligenţă, de mai mult talent, de mai mult noroc? ,, Odată, un psiholog, a pus o broască într-o cuvă cu apă fierbinte. Imediat, broasca a sărit din ea. Mai tîrziu, acelaşi psiholog a pus acea broască într-o altă cuvă cu apă şi a început să o încălzească treptat. În douăzeci şi patru de ore a ajuns la punctul de fierbere. Pe măsură ce continua să încălzească apa, a observat că broasca se obişnuise – la fel cum se întîmplă în cazul nostru. Apa se încălzeşte puţin, atunci şi broasca se încălzeşte un pic. În fine, amfibia pur și simplu s-a acomodat la temperatura apei- la fel cum facem noi. Broasca a acceptat temperatura, puţin cîte puţin. Apa a continuat să fiarbă, broasca a fiert, dar nu a ieşit de acolo. Deși ar fi putut să sară –  dar nici măcar nu a făcut asta.”
Societatea a aranjat lucrurile astfel încît să nu îţi pui niciodată problema propriului tău potenţial. Şi toată nefericirea provine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toată nefericirea şi toată competiţia cu ceilalţi dispar; nu îţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult. Dacă vrei ca iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea vecinului.
Morala: “Nu îţi poţi schimba destinaţia peste noapte, dar îţi poţi schimba direcţia peste noapte”.