La aniversare. Nonagenar despre satul său de baștină, Sinești

I-am telefonat cu doar câteva ore înainte de a împlini 90 de ani. Mă așteptam să aud de la celălalt capăt al firului o voce răgușită, o voce obosită. Recunosc, aveam temeri că dialogul nostru ar putea eșua.
”Bună ziua, domnule Vladimir Potlog. Sunt Lucia Bacalu. Am absolvit și eu, cândva, aceeași școală, din Cornești…”, am început.
M-a întrerupt și, cu o voce jovială, plină de energie, mi-a replicat: ”Ehei, eu am absolvit școala de la Cornești în anul 1949. Era în satul Cornești, într-o clădire veche, de cărămidă, foarte frumoasă, de pe timpurile țariste. Au distrus-o apoi. Școala din orașul Cornești a fost construită mai târziu”.
”Profesorul Vladimir Potlog, istoric de vocaţie, om de o cultură deosebită, înaltă ținută morală și spirituală, intelectual de elită, este figura emblematică a sistemului universitar din spațiul pruto-nistrean de la mijlocul sec. XX – începutul sec. XXI.
„Dascălul nepereche”, „Marele Profesor”  este considerat drept „un maestru al artei și științei pedagogice… venerat și apreciat de multe promoții de istorici”, ca acad. Gheorghe Rusnac, dr. hab. Valeriu Cozma.
Vladimir Potlog s-a născut la 1 august 1927, în comuna Sineşti, plasa Corneşti, județul Bălţi, Basarabia, într-o familie de ţărani gospodari (mama Alexandra și tatăl Ion). Primele studii le-a făcut în satul natal, apoi urmează studiile la Școala Medie din Cornești.
În anii 1949–1953, a studiat la Institutul Pedagogic Moldovenesc de Stat, unde a absolvit Facultatea de Istorie cu excelență. A avut doar o singură notă de „4”, la limba rusă, din sistemul de apreciere de 5 puncte.
După absolvirea institutului, a început cariera la alma mater, având cea mai longevivă carieră didactică universitară din Republica Moldova: din 1953 până în 2011. A pornit de la lector și a ajuns la conferențiar universitar, a fost prorector, apoi decan la Universitatea de Stat din Moldova”.
(Din ”Laudațio în cinstea profesorului, omului și românului Vladimir Potlog” de Corneliu Prepeliță, președintele Asociației istoricilor ”Nicolae Iorga” din Ungheni).
”Haideți să vorbim despre satul copilăriei dumneavoastră, Sinești”, îi propun.
Acceptă imediat, nu înainte, însă, de a face o remarcă : ”Am un mare regret: că nu am scris istoria satului meu. Îmi pare foarte rău că nu m-am mobilizat și nu am făcut-o. Sunt un restanțier incorigibil la acest capitol”.
Continuă, într-o limbă română perfectă, să vorbească despre baștina sa, pe care a vizitat-o ultima dată în anul 2005. L-au cam părăsit puterile și este imposibil să mai vină. Nepoții lui, însă, au grijă să-i aducă de acasă mere și nuci cum numai la Sinești găsești.
”Satul meu nu era printre cele mai avansate, așa cum era Năpădeniul sau Hîrceștiul în acele vremuri. A fost un sat de mijloc, ceva mai avansat decât Boghenii Vechi sau Mînzătești”, spune. Se vede că istoricul din el vorbește. Vine cu date, cu cifre concrete, cu nume…
”Moșia satului Sinești se întindea de la Bahmut până la Bursuceni, pe o distanță de aproximativ 20 de kilometri. Acolo, nu departe de Bahmut, se înălța, pe timpul copilăriei mele, mănăstirea Veverița.  În partea opusă, la Bursuceni, era o moară a lui Nicolae Simireacov, cu utilaje aduse din Germania. Acolo am văzut prima dată electricitate”, spune.
Revine la ziua de azi. ”Simt o mare nostalgie pentru satul meu. Am auzit că pe drumuri crește buruianul, lumea e plecată. Nu mai știu câți elevi au rămas în școală. Pe vremuri, erau 500, acum cred că sunt mult mai puțini”, continuă, apoi, în loc de concluzie, declară sus și tare : ”Sineștiul e un sat frumos, pentru că e satul copilăriei mele”.
”Ajuns la o venerabilă vârstă, chipul profesorului emană și astăzi ceva din măreția romană și chipul  filozofului grec, ne oferă acea verticalitate morală care dăinuie peste ani.
Cinste numelui Vladimir Potlog! Plecăciune purtătorului de cunoştinţe. Plecăciune celui ce a servit drept reper pentru formarea noilor generaţii de istorici.
Pentru încredere şi optimism vă mulţumim!
Corneliu Prepeliță”.