Un sportiv din Călărași a primit titlul de „Antrenor emerit al Republicii Moldova” la doar 30 de ani

La doar 30 de ani ai săi, Mihail Fistican din Peticeni, Călărași a reușit să-și depășească chiar și propriile așteptări. A început să muncească din adolescență, și-a ajutat familia cu bani când erau în impas, s-a antrenat din toate puterile, a luptat, a perseverat, iar acum culege roadele.

De mai mult timp lucrează ca și secretar general al Federației Naționale de Sambo, iar zilele acestea, antrenorul de la Școala Sportivă ”Mihai Viteazul” din Călărași s-a învrednicit de titlul de „Antrenor Emerit al Republicii Moldova”. Vorbim despre o performanță pe care foarte puțini sportivi ajung să o atingă la o așa vârstă. Despre felul în care a primit noutatea, dar și despre modul în care-și tratează cei peste 70 de discipoli pe care-i antrenează la moment, Mihail Fisticanu ne-a vorbit în interviul de mai jos.

De unde aveți această mare pasiune pentru sport?

Deși am fost mereu în mișcare de mic, neavând telefoane mobile ca și copiii de azi, pot spune că am intrat destul de târziu în sportul cel adevărat. Abia pe la 16 ani, pe când eram în clasa a IX-a, am început să mă antrenez. Eram un adolescent  rebel, aflat la un singur pas de a o lua pe căi greșite. Pot zice acum, cu toată certitudinea, că sportul m-a salvat. Am avut marele noroc să ajung pe mâna antrenorului meu, Gheorghe Ciubotaru la Școala Sportivă ”Mihai Viteazul”. Pe lângă faptul că mi-a deschis ușa spre sport, el a fost cel care mi-a ”deschis ochii”, spunându-mi că un sportiv bun poate  ajunge doar un om care are, dicolo de forță fizică, calități umane bine dezvoltate. El m-a îndemnat să învăț, să mă dezvolt și mi-a oferit o mulțime de sfaturi de care voi ține cont toată viața. Sunt extrem de onorat să fiu coleg cu dumnealui, care deși e trecut de 70 de ani, are o forță de invidiat. Am făcut mai întâi profilul sport la Colegiul Pedagogic ”Alexandru cel Bun” din Călărași, după care am mers la Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport. Tot Gheorghe Ciubotaru m-a făcut și antrenor, când eram abia în clasa a XII-a.

Erați copil. Cum ați rezistat să munciți și să învățați în același timp?

Greu, dar nu am avut de ales. Exact în acea perioadă au început problemele în familia noastră, urmate de divorțul părinților. Am rămas cu mama și cu sora mea mai mică decât mine cu 4 ani, iar greutățile financiare se acutizau, ajungând la un moment dat să nu mai avem niciun leu în casă. E greu de imaginat cum se descurca mama cu doi copii plecați la studii – eu la Călărași și sora mea la Chișinău. După ce m-am angajat, am ajuns că din micul meu salariu să trăiam toți trei. Așa că mi-am luat în serios rolul de bărbat în casă, m-am maturizat de timpuriu și nu am cedat, indiferent de eforturile pe care a trebuit să le fac.

S-au ”molipsit” și alții din anturajul dumneavoastră de sport?

Da, am molipsit-o pe sora mea. Inițial a fost atrasă de kimono-ul în care luptam eu și așa a ajuns  ea să facă sambo la Călărași, iar după clasa a șasea a mers la un liceu cu profil sportiv la Chișinău. A mers și ea pe aceeași filieră la facultate, ajungând chiar campioană națională la judo și la sambo. Nu s-a oprit aici și a ajuns să fie medaliată cu argint la europene. Acum are o altă activitate, dar a lucrat și ea câțiva ani ca antrenor.

Ați reușit să atrageți în sportul pe care-l practicați o mulțime de copii de etnie romă din Călărași. Cum ați reușit?

Într-adevăr, circa 30% dintre discipolii mei sunt de etnie romă și marea lor majoritate provin din familii vulnerabile. Pot spune că fac, la rândul meu, cam același gest ca și fostul meu antrenor – le schimb direcția în viață. Le vorbesc în continuu că doar prin muncă pot obține ceva, îi ambiționez și le dau șansa să se simtă utili. Nu pot zice că eu i-am atras. A fost destul să vină câțiva, să aibă succese, iar ceilalți s-au luat după ei. Mi-am dat seama că faptul că o duc mai greu, îi impune să muncească mai mult. Mă mândresc că au adus acasă chiar medalii de la campionate mondiale, iar asta e mare lucru!

Cum ați primit vestea și ce urmează?

Eram prin clasa a IX-a când la școală am fost întrebați despre ce vrem să devenim în viață și ce trebuie să facem pentru a ne atinge scopul. Răspunsul meu a fost că mă voi face antrenor, iar ulterior voi ajunge antrenor emerit, datorită rezultatelor pe care le vor obține elevii mei. Ei bine, astăzi visul meu a devenit  realitate. Dar asta nicidecum nu înseamnă relaxare. Din contra, am de muncit și mai mult ca să demonstrez că am meritat această onoare. M-am bucurat, firește,  pentru că se vorbea despre asta de mai multă vreme, dar mi se tot spunea că deși întrunesc condițiile, sunt încă prea tânăr. Marea majoritate a antreorilor devin ”emeriți” abia după 40 de ani.

Care sunt rezultatele care v-au dus spre titlul de ”Antrenor emerit”?

Cele 17 medalii la campionatele europene și mondiale, atât la cadeți, juniori, cât și la seniori pe care le-au luat elevii mei. Ori de câte ori mergem la competiții nu o facem pur și simplu să ne testăm puterile. De fiecare dată ne trasăm scopuri bine definite. Elevii știu din start că trebuie să ne întoarcem cu un anumit număr de medalii, așa că depun cât pot de mult ca să nu dezamăgească.

Ne dai niște nume care te fac mându ca și antrenor?

Sigur. Chiar zilele astea discipolul meu Iulian Arapan a revenit cu medalia de bronz de la  Moscova, de la Cupa mondială. E prima lui medalie la seniori. Iulian și-a făcut intrarea într-o altă etapă, după succesul răsunător obținut recent la mondialele din Serbia, unde a devenit vice-campionul lumii la juniori. Este cu adevărat un luptător care mă face mândru. Prima lui competiție importantă a fost prin clasa a treia, pe când avea doar 24 de kilograme.

Să nu uităm de fetele care fac performanță și duc faima Călărașiului pe la competiții internaționale: Vera Zorea, Alexandrina Ghemu, Raisa Parapir, Nicoleta Cercel, etc. Am vorbit despre cei care au adus acasă numeroase medalii.

Totodată, îmi pun mari speranțe în sportivii Constantin Zorea, Marius Marian, Carolina Boț, Alina Burghelea și mulți alții despre care, cu certitudine, vom auzi în timp. Odată cu titlul pe care l-am primit eu în aceste zile și sportivii Vera Zorea, Iulian Arapan și Alexandrina Ghemu au primit titlul de ,,Maestru al Sportului”.

Ce altceva, pe lângă sport, se învață la Școala Sportivă ”Mihai Viteazul”?

Pe lângă faptul că îi ghidăm cum să devină campioni, îi învățăm să devină oameni în viață. Celor din familii defavorizate le explicăm cum din condițiile grele în care stau se pot ridica și deveni oameni mari datorită sportului pe care-l practică. În ultima vreme avem o colaborare frumoasă cu școlile din oraș. Avem multe istorii de succes când unii copii cu probleme de comportament s-au corectat după ce i-am ”atras” în ale sportului. Chiar acum avem o elevă care fugea frecvent de acasă pe mai multe zile, făcea probleme la școală etc, iar situația scăpase cumva de sub control. Ei bine, cred că avem deja vreo două luni de când ea și-a revizuit comportamentul după numeroasele discuții pe care le-am avut. Acum ea vine regulat la antrenamente, pentru că chiar este foarte talentată. E campioană a republicii la juniori. Sunt convins că sportul va continua să schimbe lumea spre bine.

Doina Harea