Oameni ai Ungheniului. Artistul îndrăgostit iremediabil de Ungheni: Victor Cobzac, Maestru în Artă

S-a născut la 6 septembrie 1950, la Ungheni. Era o zi de miercuri, iar micul orășel de pe Prut abia își revenea de după război, foamete și deportări, fiind nevoit să se obișnuiască, puțin câte puțin, cu noua orânduire sovietică. A absolvit școala nr. 1 din Ungheni, în prezent Liceul „Mihai Eminescu”.

„Mergeam de acasă, din Ungheni Deal, până la școala nr. 1, pe un drum de țară. Când ploua, până ajungeam la șosea, eram plin de glod. Țin minte pantalonii de flanelă pe care îi aveam, plini de noroi, pe care seara, când reveneam acasă, îi puneam la uscat, apoi în frecam ca să scap de glod, căci a doua zi trebuia să merg din nou la școală”. (Din amintirile lui Victor Cobzac)

După absolvirea școlii medii, este înscris la Şcoala Republicană de Arte Plastice „Ilia Repin” din Chişinău, astăzi Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.

„Nu intenționam să mă fac pictor. Voiam să fiu actor de cinema. Dar de unde, dacă, până în clasa a X-a, eu am ieșit din Ungheni doar de două ori”.

Inițial, a încercat la vinificație. „Dacă aș fi fost admis atunci, probabil aș fi fost vinificator de treabă”, zice. Dar matematica i-a jucat festa.
Ce altă alternativă ar fi puutut să aibă el, un băiat simplu dintr-un orășel provincial? Nebănuiite sunt căile Dimnului. Și-a încercat puterile la Școala Republicană de Arte Plastice. „M-a dus acolo, de mână, profesorul Nicolae Costriba (unul dintre marii promotori ai artei de ceramică din Ungheni – n.a.)”.

Apropo, mulți dintre tinerii ungheneni au trecut prin școala respectivă, printre care: sculptorii Dumitru Verdianu și Ion Zderciuc, pictorul Ilie Cojocaru, Raisa Cojocaru…

Urmează apoi cursurile Institutului de Stat de Arte Plastice „Vasilii Surikov” din Moscova. În perioada 1987-1988, a fost directorul Liceului „Igor Vieru” din Chișinău. A predat, din 1991 până în 1999, la Liceul Academic Român-Englez „Mircea Eliade” din Chişinău. Timp de 20 de ani a fost conferențiar la Universitatea Tehnică a Moldovei. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, membru AIAP UNESCO și APIA DAL-I din Moldova. De-a lungul timpului, şi-a expus lucrările în cadrul diverselor expoziţii de grup şi personale la Chișinău, Iaşi, Bucureşti, Moscova, Strasbourg, Budapesta, Bruxelles etc. A realizat peste 300 de picturi, multe din ele regăsindu-se în colecții de stat și particulare din Republica Moldova, România, Germania, SUA, Italia, Rusia, Bulgaria. A ilustrat peste 30 de cărţi.

La începutul anilor 2000, începe să scrie versuri. Primele cărți ale sale au apărut în 2007-2008: „Întoarcerea stelelor” și „Prologul marilor iubiri”, după care au urmat și altele.

La începutul anului 2021, i se conferă titlul „Maestru în Artă”. Tot în această perioadă, Victor Cobzac revine definitiv la Ungheni, unde desfășoară o amplă activitate culturală. Din inițiativa dânsului și cu susținerea Primăriei, la 31 august, are loc primul „Ring al poeziei” din Ungheni. În noiembrie, vernisează, la Muzeul de Istorie și Etnogradfie din Ungheni, expoziția „Punte peste așteptări între culoare și cuvânt. Revenire”, unde expune 71 din lucrările sale de pictură și sculptură. În decembrie, moderează evenimentul de lansare a albumului cantautoarei din Ungheni, Aliona Leșanu. În luna ianuarie 2022, participă, în calitate de scriitor, la Cenaclul literar-muzical „Lumina din cuvinte”, dedicat aniversării de 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, organizat la Centrul „Ragina Maria” din Ungheni.


„Ungheniul nu ne aparține nouă, ci, vorba clasicului, urmașilor urmașilor noștri.
Haideți să-l facem frumos”

 

5 întrebări pentru Victor COBZAC

– Deși răspunsul este evident, totuși vă întreb: Chișinău sau Ungheni?
– Ungheni. Visul meu dintotdeauna a fost să mă întorc acasă. Vorba ceea: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara mea”. La Ungheni mă simt cu totul altfel. Am plecat de aici în 1971, dar așa și nu m-am obișnuit cu Chișinăul în cei 50 de ani, cât am stat acolo. Nu știu de ce. Așa m-am născut probabil. Iată că am revenit acasă.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră acasă?
– Înseamnă totul. Acasă înseamnă, spre exemplu, la bibliotecă, unde ne află acum cu dummneavoastră, pentru că e și biblioteca mea. Aici am oameni cu care mă înțeleg, vin oameni la lansările mele de carte, oameni pe care îi iubesc și nu mi-i rușine să le zic că îi iubesc. Sunt oamenii printre care m-am născut și printre care vreau să mor.

– Cum vă amintiți de Ungheniul copilăriei dumneavoastră?
– Era extraordinar de frumos. Păcat că pe atunci nu erau camere de luat vederi, aparatele foto erau o raritate, iar eu eram de-o șchioapă și nu înțelegeam cât de important e să imortalizezi acele imagini. Era curățenie, era o cultură aparte a oamenilor. Țin minte lumea care se aduna la biserică. Mama ne îmbrăca frumos și mergeam și noi, în pofida ateismului pe care încercau să ni-l impună atunci. Sau cinematograful, care numai se deschisese. De școală nu mai zic, e colțișorul de rai, la care merită să revii. Îmi amintesc de magazinul de cărți – moldghiz i se spunea – cu o carte în vitrină, pe coperta căreia apărea imaginea unei fete cu brațele deschise, iar în față stătea o vacă. „Fire neastâmpărată” se numea. Ei bine, într-o zi, când am răcit, mama m-a întrebat ce să-mi cumpere. I-am zis că vreau acea carte. Mi-a luat-o. Și acum se mai păstrează la sora mea mai mică. Iată care erau doleanțele unui copil de atunci.

– Cum ați ajuns la arta plastică?
– Absolut întâmplător, la fel ca și la scris, care a venit pe neprins de veste. Poezia a devenit aerul cu care respir. Acum nu mai pictez, pentru că am probleme de sănătate. Totuși, nu m-am dezis de pictură. Am făcut o pauză. Dacă voi reveni, voi apărea cu totul altfel și sper să placă.

– Ce vă place la Ungheni?
– Îmi place totul. Nu îmi plac eu, pentru că nu pot pune umărul, deocamdată, acolo unde ar trebui. Și doar un umăr cred că e puțin. Dacă ne-am găsi mai mulți, am putea clădi un soclu, pe care să punem ce avem mai valoros.
M-am întors acasă și, în anii ce mi-au mai rămas, aș vrea să las măcar câteva urme aici. Mă bucur că am lăsat deja una: grație inițiativei mele, Școala de Arte Plastice din Ungheni poartă numele Raisei Cojocaru. Poate că ea nu a reușit în artă ca alții, dar s-a dedicat în totalitate acestei școli. Dacă, printr-o eroare sau din intenții bune, școala ar fi purtat numele meu, credeți-mă că aș fi renunțat cu ușurință în favoarea ei. Căci anume ea, Raisa Cojocaru, merită cel mai mult.

Mă gândesc că am putea crea la Ungheni un „Panteon”. Cunosc mulți oameni iluștri de aici, oameni, numele cărora ar trebui să fie înveșnicite, la fel cum ar trebui să fie înveșnicit și numele vreunui muncitor, sau al unui primar, al unei mame care a crescut zece copii… Să fie o horă frumoasă de talente, de omenie și cumsecădenie.

Ceea ce mă deranjează, sunt ruinele. Mă refer la poșta veche, la cinematograful de lângă gară, la maternitatea din Dănuțeni. Proprietarii acestora, dacă ar iubi Ungheniul așa cum îl iubesc eu, ar înțelege că trebuie să întreprindă ceva și să schimbe situația. Cum să-ți bați joc în așa hal de oraș? Trebuie să înțelegem că Ungheniul nu ne aparține nouă, ci, vorba clasicului, urmașilor urmașilor noștri. Haideți să-l facem frumos.

Lucia Bacalu


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *