Ala Mutilica: Arta și alegerea de a trăi corect, între răul din bine și binele din rău

În est, există o părere, că păsările nu știu să fie triste, întrucât li se acordă libertate veșnică. Când sunt dezamăgite de ceva, zboară spre cer pentru mult timp. Cu cât mai sus, cu atât mai bine. Zboară cu încredere că sub rafalele de vânt li se usucă lacrimile, iar un zbor rapid le va aduce mai aproape de noua fericire. Oamenii pot învăța multe de la păsări. Oamenii trebuie să învețe să zboare, chiar dacă au aripile frânte. Trebuie doar să vrea să se ridice de la pământ și să zboare spre sine.

Dați-mi un motiv, dragi cititori. Cel puțin un motiv bun pentru care nu poți trăi în felul tău și nu poți încerca să zbori. Un singur motiv, care ne face să alegem un rău din mai multe. Un motiv bun, care ne încurcă să învățăm din greșelile noastre. Căci toate exemplele din istorie sunt ignorate cu încăpățînare de către noi.

Poporul nostru îmi amintește zilele acestea de un homar. Dacă este aruncat de valurile mării pe mal, homarul nu are instinct și suficientă energie pentru a se muta înapoi în mare, dar așteaptă ca valul să-l ducă înapoi. Dacă valul nu vine, rămâne acolo unde este aruncat și moare, în ciuda faptului că și cel mai mic efort îl poate aduce mai aproape de valurile care îi pot salva viața. Lumea e plină de homari care au înghețat pe stânci în indecizie și încetinire și, care în loc să depună un mic efort, așteaptă ca marele val al norocului să-i ducă unde vor.

Norocul e în mâinile noastre. Dacă avem puțină minte. Poate că este o legendă, dar există un templu dedicat unui singur gând: „Ai învățat să te bucuri de obstacole?”. Acesta este un moment cheie în trecerea de la viața automată la conștiință. Dacă o persoană nu vede, nu simte, nu înțelege, nu simte că un obstacol este șansa lui, nimic nu îl poate ajuta. Nici o intenție bună a ta nu va crea altceva decât „iadul” pentru că această persoană alege să fie victimă.

Mopassan are o poveste la această temă. ,,O bătrână a supraviețuit o pierdere în tinerețe, logodnicul ei, frumos și iubitor, a mâncat niște prăjituri și a murit chinuit în ajunul nunții. S-a otrăvit, cum se întâmplă adesea. Și sora mai mare nu s-a căsătorit niciodată, fiindcă și-a iubit logodnicul foarte mult. Sora mai mică a decis să nu se căsătorească nici ea. Și și-a dedicat viața surorii mai mari. A făcut un mare sacrificiu, deși mulți i-au oferit mâna și o inima. Așa că au îmbătrânit împreună, mireasa văduvă și sora ei mai mică neobișnuit de bună și blândă”. Și abia la bătrânețe, în pragul morții, s-a dovedit că mirele a fost ucis de sora ei mai mică. Era geloasă pe ea. Și din invidie și gelozie, a umplut prăjiturile cu otravă. Aceasta este o poveste teribilă despre relațiile interumane și invidie. Din exterior se pare că o persoană și-a sacrificat viața alteia. A iubit, a servit, a sprijinit până la sfârșitul zilelor sale. Dar uneori, când sapi mai adânc, acest om a fost cel care a lipsit pe cineva de fericire. Poți distruge viața unei persoane foarte simplu. Nu o lași să-și realizeze talentul, îi tai aripile și, apoi dai dovadă de grijă și răbdare toată viața, iar alții te vor lăuda și vor rămâne uimiți de bunătatea ta. Și îți poți petrece viața cu cei lipsiți de fericire, iubire, libertate. Și să zici: vezi, fac totul pentru tine. Ce altceva mai vrei? Nimic nu mai este necesar. Și victima cu călăul beau liniștiți ceai, îmbătrânind împreună. Și un secret teribil este ascuns până la vreme. Și timpul – nu-l mai poți întoarce. Și nu poți schimba nimic…

Iată așa e viața noastră. Nu prea strălucită. O criză adusă de un virus, ce ne-a găsit complet nepregătiți, ne scoate din ordinea firească a vieții, ne pune sub semnul întrebării modul în care trăim, proiectele noastre de viață. Dar dacă mintea noastră se încăpățânează să fie orientată spre viitor, întâlnim ziua de mâine cu o nouă teamă, devenim mult mai puțin vulnerabili la ce ni se întâmplă în prezent. Și uităm un lucru important, că totul e în mâinile noastre. Schimbarea ne aparține. E nevoie doar de dorință. Am citit undeva că ,,în viața fiecăruia există momente în care ne lovim de obstacole și ne împotmolim. În acele momente ai două variante: să le consideri provocări și să încerci să găsești soluții care să te ajute să le depășești. Și alta, să te plângi, să îți spui că viața e grea, că nu ai noroc, să găsești mii de motive pentru care ți s-a întâmplat ție asta ca în final să nu faci nimic și să te resemnezi spunându-ți ,,asta e”. Tu în care categorie te regăsești?

Morala: „Nu spune că nu ai suficient timp. Ai exact același număr de ore într-o zi cât le-au fost date și lui Helen Keller. Pasteur, Michaelangelo, Maica Tereza, Leonardo da Vinci, Thomas Jefferson și Albert Einstein. Dacă nu poți zbura atunci aleargă, dacă nu poți alerga atunci mergi, dacă nu poți merge atunci târăște-te, dar orice ai face trebuie să te miști tot înainte”.

 

1 afișări

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *