Alexandru Lipcan. Pâinea noastră cea de-a pururea

Alexandru Lipcan

Alexandru Lipcan

Ați văzut, probabil, pâine aruncată în stradă, bătută cu picioarele sau aruncată la gunoi. Vorbesc de pâine bună, albă și încă proaspătă. De ce, Doamne, se întâmplă astea?
Uneori mă întreb ce apărut mai întâi: pâinea sau omul?
Dumnezeu, când i-a zămislit pe Adam și Eva și i-a aranjat să trăiască în rai, nu știu dacă le-a pus la dispoziție un lan de grâu pe care ulterior să-l transforme în pâine. Cert e că, în mai multe scrieri religioase, pâinea este ridicată la nivel de sacralitate și, pe bună dreptate, este asociată cu însăși viața. De aceea, probabil, în cea mai importantă rugăciune a creștinilor, „Tatăl nostru”, prima și principala rugăminte pe care o adresăm Domnului  este: ”Pâinea noastră cea de-a pururea/ Dă-ne-o nouă astăzi…”.
Pâinea este atributul  de neînlocuit al tuturor ritualurilor noastre pământești, de la naștere și până la moarte.
În copilărie, în casa părintească se considera mare păcat să cadă fărâmiturile jos, ca apoi cineva să le calce cu picioarele. Iar dacă, întâmplător, cădea, totuși, o bucățică de pâine, mama o ridica, spunea „Doamne, iartă-mă!”, sărutând bucățica de trei ori.
Îmi aduc aminte, cum, mici fiind și șezând la masă, mama sau tata îl avertiza pe cel care nu-și putea termina bucățica de pâine începută: ”Să mănânci tot, căci, dacă rămâne felia neterminată, o va mânca altcineva și îți va mânca și puterea ta!”.
Dar ce gustoasă era „pâinea de la iepure”! Ați gustat cu toții din ea. Era o bucată de pâine rămasă din cea care fusese luată, de rând cu alte merinde, în camp, la lucrările agricole. Se întâmpla să nu fie  consumată integral și atunci restul era adus acasă, cu un nume miraculous – ”pâine de la iepure”.
Pâinea, întotdeauna, din vremurile străvechi și până astăzi, a însemnat viață, belșug, putere. Pâinea, mai exact lipsa acesteia, se asociază, în anumite circumstanțe, și cu lupta pentru existență, cu  suferința a mii și milioane de oameni ce au trecut prin foamete.
În Sipoteniul de altă dată erau multe magazine, înșirate dintr-un capăt în altul al satului. De multe ori, alergam pe la toate ca să cumpăr o pâine-două, dar zădarnic. Greu și chinuitor era drumul spre casă, dacă nu aveai cum să cumperi o pâine.
Mulți consăteni de-ai mei găseau o salvare în ”Slobodca” – trenul de pe ruta Chișinău-Slobodca, ce  avea o mică oprire și la Sipoteni. Primul vagon al acelui tren  era deosebit, având inscripția ”ХЛЕБ”(”Pâine”- n.a.).
La Sipoteni, trenul ajungea după ora 22.00. Știam toți cam în ce loc se oprește acel vagon și ne străduiam să nimerim cât mai aproape de ușile lui, căci, cum se oprea trenul, un nene bengos ieșea în ușă și, timp de câteva minute, ne umplea torbele cu câte șase pâini pentru o rublă.
Noi, cei din Sipoteni, am avut mare noroc de calea ferată. Pe vremuri, două treimi din populația satului lucra la Chișinău. Rar cine se întorcea din capitală fără pâine.
În plus, nu departe de gară, se afla  un magazin special (sătenii îi ziceau ”La baie”) – pentru lucrătorii căilor ferate. Vânzătoarele de aici, tanti Sașa Adam sau tanti Larisa Sturza, Dumnezeu să le odihnească, mai puneau câteva pâini sub tejghea pentru învățătorii ce se întorceau de la ore. Uneori, părinții imi dădeau bani să cumpăr și eu pâne de aici, căci drumul meu spre școală tot pe lângă acest magazin trecea.
Dacă dădea Domnul să mă pricopsesc și eu cu o ”setkă” (pungă) de pâine, mâncam, până ajungeam acasă, toată coaja de jur-împrejur, rămânând numai cu miezul.
Atunci când mașina cu pâine începuse să vină de la Chișinău la ora șase dimineața, unii săteni prindeau rând la pâine în zori, pe la ora trei-patru. Dar… Pâinea devenise  mai neagră și mai zgrunțuroasă. Mulți o cumpărau pentru a hrăni animalele de pe lângă casă. Alții își făceau provizii.
Mare mi-a fost mirarea să aflu, cum la moartea unei femei singure, vecinii găsiseră în casa mare o  grămadă imensă de pâine. Erau sute de pâini, multe dintre care cu mucegai. Pentru ce le adunase?
De la o vreme, pâinea devenise mult mai scumpă decât capacitatea de cumpărare, gospodinele tot mai mult coaceau pâine în cuptor.
Pentru mama mea coptul pâinii era un ritual aparte, pentru care se pregătea migălos. După ce scotea pâinea din cuptor, o așeza cu grijă pe masă sau pe laiță, o acoperea cu un prosop, ca să se înmoaie coaja rumenită. Când ne așezam la masă, lua de sub prosop o pâine ca aurul, făcea cu cuțitul semnul crucii pe ea, apoi o tăia felii. După mama, și soția Diana a învățat a coace pâine. Am participat și eu la acest proces înălțător. Făceam focul și urmăream cum pălălăiește cu putere bolta cuptorului până se înălbea, semn că e momentul de tras jăraticul.
Astăzi se produce pâine multă și bună. Dar nimeni n-o mai prețuiește ca altă dată. Ți se rupe inima când o vezi aruncată pe jos. Zeci, sute de kilograme se aruncă la gunoi.
De unde această ignoranță? Ce fel de credincioși suntem? Și acest lucru se întâmplă în timp ce  fiecare al treilea sau al patrulea om de pe planetă suferă de foame.


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

2 Comments

  • Imi amintesc si eu,ca mama ne scula pe la 5 diminiata si ne trimitea sa cumparam pine la magazinul de la „baie” care se aduce de la Chisinau adica franzeluta si fe o rubla cumparam 6 pini care cintareu 800 grame si de 4 copeici ,4cutii de cibrite.,

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *