Întreabă-mă orice. Nu ai putut să întrebi pe altcineva?

Simt, de ceva vreme, drag cititor, o oboseală zdravănă. Nu e o oboseală fizică, ci mai mult morală. Mă simt ca Don Quijote de la Mancha, înconjurată de mori de vînt și eu luptîndu-mă în van cu ele.
Noi toți sîntem egoiști. Adică, avem doza noastră inerentă de egoism. De aceea apare acel conflict între binele meu şi binele celorlalţi. Pînă la un punct, e firesc şi arta constă în a împăca cumva aceste contradicţii. De asta e nevoie de normă. De aceea stabilim nişte reguli, care restricţionează excesele şi prevăd pedepse pentru cei care le comit.
Eu cred că ipocrizie înseamnă tocmai a amesteca vreun zeu în povestea asta. Or, avem în noi toate instrumentele pentru a gestiona problemele. Avem raţiune şi avem discernămînt. Sîntem o specie aflată încă în stadiul copilăriei timpurii, încă mai facem apel la arbitrajul divin.
Probabil, pe măsură ce ne vom maturiza ca specie, vom fi capabili să gestionăm coexistenţa. Probabil, atunci vom fi capabili să ne asumăm greșelile ca fiind ale noastre, şi nu rezultat al influenţei malefice a vreunui demon. La fel, vom putea acţiona pozitiv, nu de „frica lui Dumnezeu”, sau pentru a primi recompense într-o altă viaţă, ci pentru că vine din noi.
Ştiu că voi atrage multe resentimente şi multă dezaprobare, aşa că fac precizarea că nu încerc să jignesc credinţa cuiva. Pur şi simplu, emit o părere personală şi consider că fiecare e liber să îşi gestioneze existenţa în funcţie de ceea ce crede. Mai ales, dacă credinţa e autentică şi nu indusă.
Dimitrie Cantemir a scris multe în ,,Descrierea Moldovei” despre moravurile și năravurile moldovenilor. Cum am fost așa am și rămas!
”Cred că este mai bine pentru țară să fie puse deschis sub ochii locuitorilor ei mulțimea de păcate pe care le au decît să se lase înșelați prin lingușiri amăgitoare și prin dezvinovățiri iscusite, și astfel să fie încredințați că tot ce fac ei fac bine, în vreme ce toată lumea care are moravuri mai ales critică asemenea purtări. Nu cunosc nici un fel de măsură: cînd le merge bine, se îngîmfă; cînd le merge rău, se descurajează. Îngîmfarea le este mamă și trufia – soră”.
”Domnea odată, în îndepărtata cetate Wirani, un rege, care era pe cît de puternic pe-atît de înţelept. Şi era temut pentru puterea sa şi iubit pentru înţelepciune.
Pe vremea aceea, în inima cetăţii se afla o fîntînă cu apă rece şi cristalină, din care beau pînă şi regele şi curtenii săi, căci nu mai era alta la fel. Într-o noapte, pe cînd dormeau cu toţii, veni o vrăjitoare şi turnă în fîntînă cîteva picături dintr-o licoare fermecată, zicînd: ”De acum înainte, cine va bea din apa aceasta va înnebuni”.
În dimineaţa următoare, toţi locuitorii cetăţii, mai puţin regele şi ministrul său, băură din fîntînă şi îşi pierduseră minţile, întocmai cum spusese vrăjitoarea. În ziua aceea, oamenii adunaţi pe străzile înguste şi prin pieţe şuşoteau: ”Regele e nebun. Regele şi ministrul său au înnebunit. Nu ne putem lăsa cîrmuiţi de un rege care şi-a pierdut minţile. Trebuie să-l dăm jos de pe tron”.
Spre seară, regele ceru să i se aducă apă din fîntînă într-o cupă de aur. Şi, cînd i se aduse, bău cu însetare şi îi dădu şi ministrului să bea din ea. Mare fu bucuria norodului, în îndepărtata cetate Wirani, căci regele şi ministrul său îşi recăpătaseră judecata”.
Întreabă-mă orice, nu ai putut să întrebi pe altcineva, iubite cititor. Oare să bem și noi din acea fîntînă?
Morala: Înfumurarea este goana după onoruri cîştigate de pe urma unor lucruri meschine.
Cîți oameni ar ramîne muți, dacă li s-ar interzice să vorbească bine despre ei și rău despre alții!
Ala Mutilica