Esențial | Bine v-ați întors în anul 1939!

Lucia BacaluO dată la cîțiva ani, asistăm la un fenomen curios. Aceleași fețe cu alte măști deja, vorba lui Eminescu, se trezesc, ”de bună voie și nesilite de nimeni”, într-un partid sau altul. Iar partidul, unul sau altul, îi ia cu lopata. Bălegarul trebuie cumva mutat dintr-o parte în alta, nu?
Chiar dacă nu sînt și nu am fost niciodată nostalgică după vremurile apuse, cred că, totuși, ar trebui să învățăm cîte ceva de la predecesorii noștri.
Mai sînt vii și sănătoși mulți dintre cei care țin minte foarte bine cum erau acceptați oamenii în partidul comunist din timpul puterii sovietice. Nimeni nu-i lua cu hurta, deși raikomurile aveau planuri anuale: cîte persoane să racoleze, cîți să fie tineri, cîți bărbați sau femei, cîți intelectuali sau muncitori.
Ei bine, cel ce dorea sau i se inducea faptul că trebuie să fie membru al partidului comunist din Uniunea Sovietică avea de parcurs un drum lung pînă se vedea în partid și, implicit, i se aprindea o luminiță la capătul tunelului. Or, ca și acum, apartenența la partid îi asigura o creștere în cariera profesională, o funcție.
Deci, ca să adere la acel partid comunist, omul trebuia să aștepte un an din momentul în care  depunea cererea. În perioada respectivă era sub monitorizare, dacă e să utilizăm un limbaj modern. Comuniști cu experiență îi urmăreau activitatea, candidatul avea nevoie de două-trei recomandări de la ei. Era treabă serioasă, ce mai!
Și mai avea acel partid comunist un lucru bun – rezerva de cadre. Era imposibil să te pomenești, bob sositor, într-o funcție sau alta. Chiar dacă a fost un partid dictatorial, care a făcut foarte mult rău (acum mă întreb: oare răul pe care-l fac partidele actuale de la guvernare este mai mic?), totuși, a acceptat, de nenumărate ori, în funcții de conducere, persoane ce nu erau membre de partid. Vă imaginați, în prezent, asemenea situații?
Partidele noastre democratice și super-democratice, înainte de a-l pune în funcție – cică, prin concurs! – pe un ins sau altul, neapărat îi va cere să scrie cerere în partid. Nu vrea – îl șantajăm, îi găsim pînă și păcatele pe care le-a făcut cu 20-30 de ani în urmă, îl ”cumpărăm” în cel mai rău caz.
Am scris de nenumărate ori și mai repet o dată: poți să fii cu șapte stele-n frunte, poți să fii genial în ceea ce faci, dar fără carnetul de partid nu ai nici o șansă.
Și iată așa ne trezim cu niște conducători de doi bani, începînd de la miniștri și terminînd cu șefuleți de instituții minuscule, cu doi-trei angajați. Nu știu, sărmăneii, nici ce trebuie să facă, nici, mai ales, cum să facă. În schimb, sînt șefi! Șefi aduși în partid cu lopata.
P.S. Aflu că unii indivizi caută cu înfrigurare materiale compromițătoare împotriva unor conducători puși, vezi Doamne, de alt partid care, la rîndul său, îi luase, pe majoritatea dintre ei, tot cu lopata din altă parte. Dacă nu vor găsi, știu ei ce să facă. Autodenunțul e la modă. Bine v-ați întors în anul 1939!


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *