Frumos început de februarie. Şi incitant

Recunosc, nu-mi plac emisiunile gen monden, în care se vorbeşte cine şi cu cine s-a mai întîlnit, cine şi de cine a divorţat, cine şi ce a mai declarat… Consider că sînt lucruri mult mai interesante şi utile de ştiut.
Totuşi, într-o bună seară, am ales să mă uit anume la una dintre asemenea emisiuni. Se adunaseră vreo patru inşi, jurnalişti mondeni, experţi în nu ştiu ce, să discute un subiect foarte important, se vede, pentru societate: un divorţ. Şi ce mai discuţii erau!
La un moment dat, a fost invitată în platou şi o prietenă a celei ce divorţa. De fapt, o fostă prietenă. Avea femeia să spună ceva. Venise cu o mapă, în care tot încerca să spună că are nişte acte foarte importante pe care o să le arate publicului la final.
Să vedeţi ce zarvă s-a pornit! Marii experţi în divorţuri s-au năpustit cu toţii asupra sărmanei femei, învinuind-o de toate relele. „Trădare! Trădare!”, strigau, fără să-i permită să spună barem un cuvînt în apărarea ei. Ce mai, un spectacol demn de pana marelui dramaturg şi pamfletar Ion Luca Caragiale. Sau a lui Eugen Ionesco, protagonist al teatrului absurdului.
Şi tot aşa, timp de mai bine de jumătate de oră, „gaiţele”, adunate grămăjoară, şi-au tot exprimat indignarea faţă de acea femeie.
Cum ea vroia să spună ceva, „gaiţele” săreau imediat şi-i închideau gura. S-a tot străduit femeia, s-a tot străduit, dar fără folos. Nu i-a rămas decît să zîmbească. Un zîmbet misterios. A lăsat oaspeţii din studiou, experţi în ale divorţului, să se manifeste în toată splendoarea lor.
La final, toţi odată, şi-au amintit că acea femeie venise cu o mapă. S-au oprit brusc din discursurile lor şi au făcut linişte. O linişte mormîntală. Rămînea doar să mai bată tobele şi… să fie scoase din mapă acele acte ce trebuiau să dovedească ceea ce au strigat timp de mai bine de jumătate de oră „experţii” – trădarea.
Aici, acea femeie, fostă prietenă, a mai zîmbit o dată. Din toată inima. Şi a scos din mapă cîteva contracte, încheiate de fosta, cică, prietenă cu anumite companii. Contracte perfect legale, pe care i le încredinţase anume ei spre păstrare. „Atîta timp cît vor fi la mine, nimeni nu le va şti conţinutul, pentru că asta a fost înţelegerea. Am vrut să vă demonstrez că le am încă la mine şi că, dacă aş fi trădătoare, demult le-aş fi dat publicităţii”.
Frumos început de februarie. Şi incitant. Ce spun gaieţele noastre autohtone? Şi mioritice?