„L-am crescut să fie om între oameni și omul potrivit la locul potrivit”
De vorbă cu Elena Efrim, mama ministrului justiției Oleg Efrim.
Veneam în satul Cornești şi eram sigură că o voi găsi la gimnaziul din localitate, unde a lucrat decenii la rînd: de la simplă profesoară de istorie pînă la directoare. Am găsit-o însă la primărie, în fotoliul de viceprimar. După 45 de ani de activitate pedagogică, Elena Efrim munceşte acum, absolut dezinteresat, fără a primi vreun salariu, în administraţia publică locală.
Recunoaşte că nu i-a fost uşor deloc: “Am dus dorul copiilor… Şi al şcolii”. Dar s-a obişnuit. Acum, se mîndreşte că foşti elevi de-ai săi îi sînt colegi la primărie. „De fapt, şi comunitatea este formată din discipoli de-ai mei”, spune.
Eu însă mi-am propus să discut cu ea doar despre un singur discipol, poate cel mai important din viaţa sa – fiul Oleg Efrim, actualul ministru al Justiţiei.
Cum e să fii mamă de ministru, doamnă Elena Efrim?
Pentru mine Oleg nu-i ministru, e copilul meu. Cu toate acestea, simt o mîndrie, simt o alinare dacă vreți, căci în el și în fiica mea îmi revăd toată viața. Consider că cea mai mare realizare pe care am obţinut-o sînt copiii mei. Şi soțul meu, Dumnezeu să-l odihnească, se mîndrea mult cu ei, îi lăuda mereu. Eu tot îi făceam observație: nu-i mai lăuda atîta. Ei însă îmi replica: „Am cu cine mă lăuda. Las’să aibă toți așa copii ca ai mei”. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pot spune că o mamă de minsitru este o mamă obișnuită, chiar dacă unii, după ce află că sînt mama lui Oleg Efrim, îmi zic că se așteptau să vadă în față o femeie mai orgolioasă, mai nu știu cum… Elena Efrim este la fel ca alte mame, care se bucură de succesele copiilor săi. Ambii, şi fiica Liliana, şi feciorul Oleg, au fost întotdeauna responsabili, au o capacitate de muncă foarte mare. Tot ce au obţinut în viaţă a fost prin muncă, singuri au înfruntat greutățile și și-au făurit un nume.
De cînd a devenit ministru, fiul dumneavoastră, probabil, vine mai rar pe acasă?
Îl văd mai des la televizor decît în realitate. Dar, cînd îmi vine dorul, mă urc în autobuz și plec la Chișinău… Ori de cîte ori îl văd la televizor, îl telefonez. „Ce-i, mamă, m-ai văzut la televizor?”, îmi spune în astfel de cazuri. Să ştiţi că mă mîndresc cu ambii copii. Fiica lucrează la Universitatea de Stat din Moldova, se ocupă de monitorizarea managementului calității în procesul de formare profesională a studenților, dar de specialitate este istoric. Oleg a absolvit dreptul.
De unde vine dragostea lui Oleg Efrim pentru acest domeniu?
În copilărie, Oleg și-a dorit să fie şi șofer, şi telefonist, şi profesor de educație fizică, şi mașinist de tren… Fiind prin clasa a IX-a, a decis să facă dreptul. Apropo, el a făcut parte din ultima promoţie a şcolii medii din satul Corneşti. Ulterior, instituţia s-a transformat în gimnaziu. Cînd mi-a spus că-şi doreşte să studieze dreptul, nu prea am fost încîntată. Chiar dacă nu i-am zis nimic, el a înțeles că nu-i împărtășesc părerea şi a tot încercat să mă convingă că e născut pentru a deveni jurist. Îmi arăta tot felul de cărți cu preziceri zodiacale, unde se menţiona că cei născuți în zodia scorpionului pot deveni juriști buni.
Cum era feciorul dumneavoastră în şcoală?
Eu i-am fost dirigintă, i-am predat istoria, științele sociale, bazele statului și dreptului. Nu l-am favorizat niciodată. Dimpotrivă. Dacă în clasă nu era ordine, Oleg era primul avertizat. Acasă îl tot întrebam: „Oleg, ai învățat lecțiile?”. Îmi spunea: „Da, mamă, am învățat”. A doua zi, dacă nu răspundea cum trebuie, îi puneam nota doi. La sfîrșitul săptămînii, tatăl său verifica agendele ambilor copii și, cînd le semna, îl întreba pe Oleg: „La cine ai nota doi?”. „La mama”, urma răspunsul. Ca oricare alt copil de vîrsta lui, mai făcea și unele şotii, dar, în general, a fost un copil cuminte şi responsabil.
Îi mai dați sfaturi? Îl mai certaţi şi acum?
Îl mai telefonez şi-l mai întreb dacă a mîncat, dacă se simte bine. Îi spun că uneori ia prea aproape de inimă totul. De fiecare dată îmi răspunde: „Mamă, așa-i la serviciu”. Se întîmplă că, atunci cînd îl telefonez şi-l întreb cum se descurcă, să-mi răspundă: „Ai visat cumva ceva rău?”. Știți, inima de mamă simte cînd ceva nu-i bine… Mă rog lui Dumnezeu să fie sănătos. Asta contează. Funcția vine și se duce, dar sănătatea rămîne. Îl rog mereu să aibă grijă de el, să mănînce la timp, să rezolve probelemele după posibilitate, că îl știu cum se avîntă în activitate. Și mai vreau să spun ceva: dacă cineva consideră că el e o marionetă în mîna cuiva, greșește amarnic. Pe Oleg nu-l „îndoi” cu una-cu două.
Urmăriți ce se spune şi se scrie despre Oleg Efrim?
Da, şi am mari emoţii pentru el. Țin minte cît de mult m-am consumat cînd Marian Lupu i-a zis să se uite la mărimea pantofilor săi. Oleg îmi spune de fiecare dată: „Mamă, te rog, nu te mai uita la toate emisiunile acestea, nu lua totul aproape de suflet, că așa-i în politică: cînd mai bine, cînd mai rău”. Acum, parcă m-am obişnuit, dar tot mă doare sufletul.
Nu credeți că-i prea tînăr pentru funcția de ministru?
Este cam tinerel, are numai 37 de ani. Dar, în același timp, mă gîndesc că e timpul să vină la conducere tineri cu idei noi, tineri care s-au debarasat de ideile fostului sistem sovietic. Or, viitorul le aparține anume lor. Îmi pare rău că unii nu înțeleg că, tot ce se face, se face spre bine. Încetul cu încetul, vom reuși să trăim bine. Poate nu generația mea, dar cele viitoare – cu siguranță.
Spuneați că feciorul vine rar pe acasă…
Da. Și fiica e ocupată la lucru, și fiul. Dar, cînd am nevoie de ei, sînt prezenți la Cornești. Fiica așa și-i spune lui Oleg: „Lasă treburile statului și hai la mama”. Cînd vin, îi servesc cu ce-i mai bun.
Ce preferă ministrul Justiției cînd e oaspete la mama acasă?
Sarmalele sînt cele mai solicitate. Îi mai place și zeama făcută de mine, şi plăcințelele, dar, în general, nu-i pretențios la mîncare, însă mănîncă puțin. E un copil obișnuit. L-am crescut să fie om între oameni și omul potrivit la locul potrivit.
Ina Landa
Lasă un răspuns