Povestea măgarului
Ştiţi la ce mă gîndesc cîte odată? Dacă n-am fi ca o carte deschisă pentru cei ce ne sînt prieteni, dacă nu i-am lăsa să ne vadă așa cum sîntem – triști, bucuroși, amărîți, entuziaști – ce rost ar mai avea apropierea aceea? Dacă ne-am cenzura și-n fața lor bucuriile și tristețile, n-ar însemna oare că, de fapt, ne înstrăinăm şi de noi înșine?
Și totuși, purtăm măști. Atît de mult şi-atît de multe, încît ajungem să confundăm ceea ce sîntem cu ceea ce ne străduim să arătăm că sîntem. Oare poate fi și ceva bun din asta?
Sînt oameni pe care îi cunoşti fără să-i fi întîlnit. Dar cîţi alţii – începînd cu propriul suflet – aleargă, aleargă fără să-i poţi prinde? Aş dori să am, de multe ori, un burete cu care să şterg anumite întîmplări, anumite părţi din viaţă. Ba aş vrea să şterg trei ani, ba o noapte, ba un cuvînt, ba o cunoştinţă. Cît de eliberată m-aş simţi, cît de nouă şi de încărcată cu energie pentru a o lua de la capăt! Dar… Nu am putea şterge ceva rău care să nu tragă după sine şi ceva bun. Dacă am putea uita dezamăgirile la care ne-au dus relaţiile cu unii oameni, am uita, implicit, şi ceea ce a fost bun şi frumos în acea relaţie. Dacă am şterge lacrimile, am pierde şi trăirile. Dacă am uita străfundurile, cum am mai putea măsura înălţimile? Am deveni, poate, oameni noi, eliberaţi de orice trăire. Dar am mai fi noi înşine?
Treci, cîte odată, pe lîngă un om care, cu ceva vreme în urmă, îţi era adînc cuibărit în suflet. Acum, abia de tresari, eventual amar, ca la vederea a ceva ce ţi se pare cunoscut, dar nu ştii exact de unde. Cred că soluţia nu e să-i ştergem pe oameni din minte, nu să uităm cele trăite, chiar dacă ajungi să înţelegi că ai trăit ceva fals, că o poveste pe care o credeai împărtăşită era, de fapt, doar a ta. Dacă priveşti în urmă şi simţi că nici măcar trecutul nu poate rămîne aşa, fără pată, poate că trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sînt.
“Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fîntînă. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Pînă la urmă, îţi zise că măgarul e oricum bătrîn, iar fîntîna, fiind secată, tot trebuie să fie acoperită odată şi-odată. Astfel, a ajuns la concluzia că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adîncul fîntînii. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii şi fiecare dintre ei luă cîte o lopată şi începu să arunce de zor pămînt în fîntînă. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare pe zbierat.
Mare fu mirarea tuturor, cînd, după cîteva lopeţi bune de pamînt, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adîncul fîntînii şi ramase uluit de ce vazu. Cu fiecare lopată de pămînt, măgarul cel bătrîn se scutura şi făcea un pas înainte. În curînd, toată lumea fu surprinsă cum măgarul, ajuns pînă la gura fîntînii, sări peste ghizduri şi ieşi fremătînd…”.
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pămînt şi cu tot felul de greutăţi… Pentru a rezista, trebuie să te scuturi de acest pămînt şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas înainte. Putem ieşi din adîncurile cele mai profunde, dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pămîntul pe care ţi-l aruncă peste tine cineva ca să mergi înainte.
Morala: ,,Viaţa omului e ca un ring în care alergăm, luptăm pentru a prinde ceva mai bun, dar constatăm că sîntem obosiţi şi realizările sînt foarte puţine pentru trup si suflet!”.
Ala Mutilică
Lasă un răspuns