Dă-ne, Doamne, apa (sau mintea?) cea de pe urmă…

Dumitru MititeluÎn sfîrşit, Cerurile ne-au plîns de milă. A plouat. Dar am impresia că ploaia asta nu a fost din apă condensată la rece, din vapori, precum ne lămureşte ştiinţa, ci s-a născut din picăturile şiroinde pe obrajii sfinţilor care, cu lacrimi în ochi, îl rugau pe Dumnezeu: „Îndură-te, Doamne, şi de ei. Sînt aşa cum sînt… Dar îs harnici, aproape cuminţi şi răbdători, Doamne, de-i invidiază pînă şi oile…”.
Şi a plouat. Cerurile ne-au stropit lanurile, grădinile, livezile cu apă vie şi, poate-poate, cîte ceva va mai reînvia, va rodi şi vom putea zice în toamnă că mila lui Dumnezeu nu ne-a părăsit. Că noi de ăştia sîntem, de-alde „să dea Dumnezeu ploaie, roadă, noroc… de toate. Principalul – să ne dea”.
Nu ştiu, n-am prea umblat prin lume, dar aş fi curios să aflu ce dorinţe îşi mai exprimă şi alte popoare cînd ciocnesc paharele. Ruşii, din cîte cunosc, vor, în primul rînd, sănătate. În al doilea rînd – să nu fie ultimul (pahar!), iar restul – pe urmă. La noi, în primul rînd – să ni se dea. Că de luat noi sîntem meşteri. Necazul este că, în ultima perioadă, nu ni se prea dă. Pînă şi credulii de străini au observat că în Moldova, nu ştiu cum se face, dar ceea ce se dă se evaporă, dispare. A observat treaba asta şi Dumnezeu. Se aşezase cu Sfîntul Petru acolo, sus, să mesească. Sfîntul Petru, văzînd un moldovean cum se scaldă în sudoare la prăşit de cucuruz, i se înmuie inima şi zice către Domnul:
– Doamne, am face bine să-i dăm necăjitului ista ceva de mîncare din masa noastră…
– Bine, Petre, spuse Domnul.
Şi Sfîntul Petru taie o halcă de slănină, cheamă un sfînt şi i-o dă cu poruncă să fie transmisă moldoveanului din lanul de cucuruz. Aşa, din sfînt în sfînt, adică din instanţă în instanţă, cum cere regulamentul, slănina ajunse la masa moldoveanului. Se uită Sfîntul Petru, se şterge pe la ochi, iar priveşte şi zice:
– Doamne, am tăiat o halcă destul de bună de slănină, dar la moldoveanul nostru a ajuns doar o zdreanţă unsuroasă…
– Da, Petre, zice atunci Dumnezeu mîhnit de tot, ia priveşte la mîinile sfinţilor…
Şi a privit Sfîntul Petru la mîinile sfinţilor şi a văzut că toate erau unse.
Dar să revenim la ale noastre. Fiindcă tot vorbeam despre ploaie, despre apă, mi-am zis: ce-ar fi, dacă, printr-o minune, l-am învia pe Tutanhamon şi l-am plimba pe lanurile noastre? Sărmana mumie, peste cîteva zile de agroturism prin Moldova, în loc să se bucure de viaţa pe care i-am dăruit-o, ar fugi în Egiptul său ca să-şi spargă fruntea de vîrful piramidei, de ciudă că nu înţelege cum de noi, după mii de ani, nu putem face ceea ce făcea poporul său cu unghiile robilor: agricultură irigată.
Este adevărat că, pe atunci, lumea nu era bolnavă de democraţie. Robii făceau exact ce le spunea  Tutanhamon, că de nu – erau trimişi drept hrană crocodililor.
Pe la noi povestea-i alta. Pe la noi e democraţie şi Tutanhamonii noştri, chiar dacă ar încerca să bată cu toiagul în pămînt şi să ordone săparea canalelor de irigare, degeaba şi-ar răci gura. Că la noi propietatea e privată şi toţi ştim regula: „Fac ce vreau şi nimeni nu poate să-mi comande ce să fac, că noi nu mai vrem totalitarism şi dictatură, că avem drepturile omului la căpătîi…”.
Ce mai, au venit deşteptţii de americani să ne ia cu bombonica, ca să facem diferite sisteme de irigare, să creăm asociaţii de utilizatori ai apei. Dau şi sfaturi, dau şi bani. Noi însă nu sîntem proşti. Cît e americanul lîngă noi, facem treabă. Cînd se duce… mama ei de treabă.
Din păcate, cei de sus încă nu şi-au dat seama că la noi democraţia trebuie introdusă cu ajutorul dictaturii. În loc să păstreze în mîna sa iazurile şi, de frica crocodililor (sau a puşcăriilor!), să le dea în grija primăriilor, ca să nu le lase să se înnămolească, să se usuce, ei au dat frîu liber celor care le iau în arendă, le „greblează” de peşte, după care le usucă şi caută alte iazuri.
În preajma Nisporenilor, cîndva era un iaz mare chiar la intrare dinspre Vărzăreşti. Mai la vale – pînă la satul Mărinici, pe Valea Nîrnovei, erau încă două iazuri. Dincolo de Mărinici, pînă spre Căţeleni – alte două iazuri lăsate de Dumnezeu. Acum nu mai sînt.
Cel de Sus, văzînd toate acestea, crede, pur şi simplu, că nouă nu ne mai trebuie apă. De aceea ne-o şi dă atît de rar.
P.S. După seceta din această vară, Tutanhamonii noştri au început a bîigui despre necesitatea construirii sistemelor de irigare.  Dar… Mai dă Dumnezeu o ploaie-două şi uită iar.
Dumitru Mititelu


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *