Viața e însăși o nebunie
Sîntem o generaţie aleasă. Generaţia care a beneficiat de privilegiul sau riscul de a schimba prefixul mileniului. Nu am fost martori la facerea lumii. În schimb, sîntem prezenţi la desfacerea şi sper, la refacerea ei.
O fiinţă umană ar trebui să fie capabilă de multe. Spre exemplu: să schimbe un scutec, să planifice o călătorie, să proiecteze o clădire, să scrie un sonet, să ştie să facă un zid, să ofere mîngîiere, să dea ordine, să coopereze, să acţioneze, să pregătească o mîncare… Goethe a spus-o mai frumos: “Omul ar trebui să încerce să asculte în fiecare zi un cîntecel, să citească o poezie frumoasă, să privească un tablou splendid şi, dacă se poate, să rostească nişte vorbe pline de înţelepciune”.
Sîntem aidoma unei fracţii. Numărătorul e ceea ce reprezentăm, iar numitorul – ceea ce credem despre noi. Cu cît e mai mare numitorul, cu atît e mai mică fracţia. Am observat că, pe măsură ce ne maturizăm, îngustăm scopul şi varietatea vieţii noastre.
Dintre toate pasiunile pe care le-am avut păstrăm doar cîteva. Dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut, selectăm un număr mic. Sîntem prizonierii unei reţele de relaţii fixe. Odată cu trecerea anilor, nu mai privim cu ochi atenți lumea, ci ne împietrim, ascunzindu-ne de noi. Nu ne dăm seama că schimbările majore din viaţă – căsătoria, schimbarea locului de muncă – sparg şabloanele vieţii noastre. Şi, pe la mijlocul ei, cei mai mulţi dintre noi sîntem maieştri în arta de a fugi de noi înşine. Mulţi dintre noi avem în cap o listă cu lucruri pe care nu vrem să le mai încercăm niciodată, pentru că le-am încercat cîndva şi am suferit eşec. Sau le-am mai încercat o dată şi am reuşit mai puţin decît o cerea respectul de sine.
Dacă am şti că cerinţele unei vieţi fericite sînt foarte simple şi vechi ca lumea… E de ajuns doar să ai ceva de făcut, să iubeşti pe cineva şi să speri. Şi să gîndeşti pozitiv. Dar teme-te să gîndești fără participarea inimii. Căci viața este întotdeauna rezultatul gîndurilor noastre. Oamenilor slabi le este frică de iubire. Iubirea este o mare provocare. Va trebui să creşti. Pentru a iubi cu adevărat nu poți rămîne imatur.
Dar ajunge atîta filosofie. Acum mulţi ani, circula o poveste despre un om care s-a dus la psihiatru pretinzînd că e mort.
Spuse aceasta prietenilor, cunoscuților şi își făcuse un obicei de a se referi la el însuși la timpul trecut. Psihiatrul nu a reuşit, prin metode tradiționale de consiliere, să-l determine să renunțe la ideea că era mort. A decis să-i ofere o experiență emoțională, care să-i scoată din cap ideea morții sale. I-a cerut omului să stea în fața oglinzii, să strîngă pumnii şi să spună răspicat: “Morții nu sîngerează”. Trebuia să repete procedura de 12 ori pe zi şi să revină la medic peste o săptămînă.
Aşa a şi făcut. Pshihiatrul i-a cerut să stea în fața oglinzii, să-ți suflece mînecile şi să repete procedura. Motivul pentru care îi spuse să strîngă pumnii a fost evidențierea venelor de pe antebraț. În timp ce omul repeat “Morții nu sîngerează”, medicul a luat un bisturiu și i-a tăiat un vas de sînge. Sîngele a țîșnit. Pacientul s-a uitat la sîngele care i se scurgea pe braț și, cu o expresie uluită, a exclamat: “Dumnezeule! Morții chiar sîngerează!”.
Dacă am avea o amintire cît de mică a naşterii noastre, moartea ni s-ar părea mai puțin exotică în asemănare cu tot ce cunoaștem. Ființele umane sînt făcute pentru fericire. Unele au uitat acest lucru, alții nu l-au ştiut niciodată.
Morala: “Trăiți propria voastră nebunie și veţi vedea că ea nu mai este nebunie, ci viață. Mai bine zis, trăieşte astfel, încît să nu-ți fie rușine să-ți vinzi papagalul celei mai mari bîrfitoare din oraș”.
Ala Mutilică
Lasă un răspuns