A fi sau… ce a fi…

Ala Mutilică
Ala Mutilică

Ne naştem cu o nelinişte care nu ne lasă să stăm cuminţi în cutiuţele noastre de lut şi paie.
Cu sau fără busolă, dar niciodată siguri de ceea ce ne aşteaptă la capătul drumului, ne punem papucii şi păşim peste prag. Ce se află în urma noastră şi ce se află înaintea noastră sînt lucruri mărunte faţă de ceea ce se află în interiorul nostru.
În viaţă trecem prin greutăţi şi necazuri. Ni se pare că toate vin odată şi că am ajuns într-un tunel. Dar sperăm ca el să se termine, să vedem mai repede lumina de la capătul acestuia. Lumina care ne va salva din bezna în care ne scăldăm.
De multe ori cădem în drumul nostru. Dar ne ridicăm scuturîndu-ne de praf. Privim la locul unde am căzut şi încercăm să-l dăm uitării cît mai repede. Dar unele căzături sînt atît de dureroase, încît lasă urme pe veci în sufletul nostru. Ne marchează şi ne schimbă, ne înfing în suflet o suferinţă pe care nu ne-am dorit-o. Poate, astfel, învăţăm din greşeala care a dus la căderea noastră.
„După o iarnă grea, soarele a început să încălzească pămîntul. La rădăcina unui stejar uriaş a apărut un firicel verde. A răsărit din sămînţa unui dovleac care, nu stiu prin ce minune, a ajuns acolo. Zilele se schimbau una cu alta. Dovleacul nostru creştea, răsucindu-se în jurul stejarului. Aproape că-l întrecuse în înălţime. Îşi desfăcuse florile şi privea ţanţoş la lumea înconjurătoare. Într-o bună zi, nu l-a mai răbdat sufletul şi l-a întrebat pe stejar în cîte luni a crescut pînă a ajuns aşa. ,,Zece ani”, i-a răspuns acesta măreţ. „Zece ani, a pufnit în rîs dovleacul, fluturîndu-şi florile. Eu te-am întrecut doar în două luni”.
Stejarul l-a privit lung fară să-i dea vreun răspuns. Zilele treceau ca gîndurile. A sosit şi toamna cu vînturile reci. Prietenul nostru a început să-si piardă frunzele alunecînd încet spre pămînt. „Ce se întîmplă cu mine, stejare?”, l-a întrebat speriat. „Mori, dragul meu, mori…”. „De ce?”  „Fiindcă ai încercat să ajungi în două luni ceea ce am ajuns eu în zece ani…”.
Sîntem oameni şi, din păcate, drumul vieţii nu-i pavat doar cu lucruri frumoase. Visăm frumos, dar ne trezim, de multe ori, în cea mai adîncă beznă. Ceea ce cîştigăm uşor, pierdem la fel de uşor.
Morala: În fiecare dimineaţă în Africa se trezeşte o căprioară. Ştie foarte bine că trebuie să fugă mai repede decît cel mai rapid leu, astfel va muri. În fiecare dimineaţă în Africa se trezeşte un leu. Ştie foarte bine că trebuie să fugă mai repede decît cea mai rapidă căprioară, astfel va rămîne flămînd. Nu contează ce eşti: leu sau căprioară. E important ca la răsăritul soarelui s-o rupi de fugă…
Ala Mutilică


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *