Cum să vă îmbrăţişez, dragii mei de peste Prut?

Berlin, 3 august 2011, Aeroportul Schoenefeld. Stau la coadă pentru îmbarcarea spre Bucureşti. Doamna de la ghişeu e uşor surprinsă de culoarea albastră a paşaportului meu, eu fiind cetăţeană a R. Moldova. În paşaport am viză de şedere în Germania pentru următorii doi ani, cu specificarea că activez ca medic în departamentul de neurologie al unui spital din nord-estul ţării respective.
Toate bune şi frumoase până aici. Doamna de la ghişeu mă întreabă dacă am viză pentru România. Îi răspund că, din moment ce am viză de şedere în Germania, am voie să tranzitez spaţiul României şi să mă aflu pe teritoriul acestei ţări timp de şase zile. Pentru a clarifica oarecum situaţia, telefonează undeva. În final, i se răspunde că am voie să urc în avionul spre Bucureşti.
Ajung în sala de aşteptare. Până la decolare mai este jumătate de oră. La un moment dat, sunt chemată la ghişeul companiei de unde am procurat biletul. Mi se spune că, de fapt, ei nu sunt siguri că eu aş avea voie să păşesc pe pământul românesc, fără a prezenta dovada că voi merge mai departe (!).
Mai rămâneau 25 de minute până la decolare. Imediat se mobilizează două persoane, nemţi. Unul dintre ei, un şef de departament, îmi zice că cea mai bună soluţie ar fi, totuşi, să-i contacteze pe fraţii mei de peste Prut, să le trimită prin fax copia paşaportului meu, ca să fim siguri că nu voi fi întoarsă de la „Băneasa” înapoi la Berlin. Dar el (neamţul!) e sigur că nu vor fi niciun fel de probleme, că doar România cu R. Moldova sunt în relaţii foarte bune, de prietenie sinceră şi profundă.
Rămâneau 20 de minute până la decolare. Aştept ca poliţia de frontieră română să binevoiască să răspundă la apelul german. Au mai trecut 15 minute. Mă apropii de ghişeu şi le zic că ar trebui să decidem ce facem, că avionul decolează imediat. Este mobilizat al treilea neamţ.
În trei minute primesc veşti. Poliţia de frontieră română nu răspunde şi ei (nemţii!) nu înţeleg de ce durează atât. Mi se spune să fiu liniştită, căci avionul va decola cu 40 de minute întârziere. Mi se dau asigurări că totul va fi bine şi că voi zbura.
În sfârşit, apare unul dintre angajaţii aeroportului din Berlin. Se aşază lângă mine şi îmi spune că, cu părere de rău, nu voi putea zbura. Fraţii români nu mă primesc în ţara lor fără viză (!) şi fără dovada că am de gând doar să tranzitez spaţiul României. Am fost atât de surprinsă şi revoltată, încât, în două minute, cu lacrimi în ochi, i-am expus toată informaţia pe care o aveam eu: că am voie să intru în România, dacă am viză de reşedinţă în Germania, că am mai tranzitat spaţiul României şi n-am prezentat nicio dovadă că merg mai departe, în R. Moldova. Neamţul a încercat să mă ajute, sincer, fără a avea nicio obligaţie faţă de mine, fără a-mi fi frate de peste Prut…
Până la urmă, s-a ajuns la compromisul de a-mi permite accesul în România, doar că trebuie să prezint un bilet de tren, autobuz, avion – orice ar servi dovada că merg mai departe.
Aici urmează partea cea mai interesantă. Pe internet nu ai cum să cumperi bilete la tren sau microbuz, doar la avion. Biletul de avion Bucureşti-Chişinău mă costa de 1,5 ori mai mult decât biletul Berlin-Bucureşti. N-am cumpărat, am renunţat pur şi simplu…
M-am dus să-mi recuperez banii pentru bilet. Doamna (nemţoaică!) a încercat să găsească soluţia cea mai bună pentru mine, mi-a zis şi două vorbe bune, fără a-mi fi soră de peste Prut…
Mi-am luat bilet de avion Berlin-Budapesta-Chişinău pentru a doua zi. Încă o noapte în hotel la Berlin… M-a costat destul de scump toată… distracţia.
Acum să judecăm lucrurile din două puncte de vedere.
Pragmatic:
Informaţie de pe site-ul Ambasadei României din Berlin (http://berlin.mae.ro/index.php?lang=ro&id=1125)
Important!
– holders of a valid Schengen Visa or aliens who are in possession of a valid Permit of Stay in one of the EU countries, plus Denmark, Island, Norway, Switzerland, and Liechtenstein can transit Romania without a visa;
Atât. Nu se menţionează că ai avea nevoie de nu ştiu ce bilet, ca să faci dovada că mergi mai departe.
Dragii mei fraţi de peste Prut, cineva a greşit, evident, în toată istoria aceasta. Actualizaţi-vă site-ul sau instruiţi-vă poliţia de frontieră!
Acum, vă întreb şi mă întreb: chiar având un bilet de tren Chişinău-Bucureşti (nepreţuita „dovadă” că doar tranzitez spaţiul României), cine dă garanţia că eu mă voi urca în trenul respectiv şi nu voi rămâne în România? Din câte ştiu, ţi se pune în paşaport o ştampilă cu data când ai intrat în România şi alta – când ai ieşit. Aşa ai dovada că ai stat în România nu mai mult de şase zile…
De ce eu, având viză de reşedinţă în Germania pentru următorii doi ani, cu loc de muncă stabil şi bine plătit (contract de muncă nelimitat, pe care îl aveam la mine), aş avea interesul să rămân în România? Şi, mai ales, ilegal?
Emoţional:
Eu sunt româncă, fraţii şi părinţii mei sunt români. Bunicul meu a fost cel mai mare patriot român dintre acei pe care i-am cunoscut. Eu nu am cetăţenie română, am depus o cerere cu vreo cinci ani în urmă pentru a-mi depune actele, dar nici până în ziua de azi nu am primit răspuns.
Am făcut facultatea la Bucureşti, la Universitatea „Carol Davilla”. Mulţumesc statului român pentru bursă şi pentru cunoştinţele solide pe care le-am obţinut. După ce am terminat facultatea, însă, nu am mai simţit un tratament frăţesc din partea autorităţilor române…
De doi ani sunt în Germania, lucrez ca medic. De când mă aflu printre nemţi, am avut parte doar de atitudine frumoasă şi de apreciere din partea lor… Acum, mă frământ: de ce Guvernul României face atâta tam-tam despre relaţia de prietenie cu R. Moldova, dar în realitate se întâmplă ceea ce am păţit şi eu?
Dr. medic Mihaela Jardan,
Plau am See, Germania
P.S. De ce am avut nevoie să trec prin România înainte de a merge acasă? Verişoara mea îşi boteza copilul. Pe ea nu am văzut-o de aproximativ un an, pe fetiţă – niciodată. Eu am la Bucureşti rude, prieteni, foşti colegi de facultate, pe care mi-ar fi plăcut să-i revăd…
 
M. J.
Sursa: Timpul