CALEA SPRE INDEPENDENŢĂ | Corneşti: lupta acelor oameni nu a fost zădarnică

A fost învăţătoare de limba şi literatura moldovenească, actualmente profesoară de limba română, cum preferă să se prezinte dumneaei. În timpul stagnării, pentru merite mari în educaţia comunistă a elevilor, a fost decorată cu ordinul Lenin şi i s-a conferit titlul de învăţător al poporului din URSS. Cu şi fără ocazie ea îşi împărtăşea la stînga şi la dreapta exeprienţa în predarea limbii moldoveneşti de pe poziţii particine şi de clasă. Deşi e aproape de vîrsta de pensionare, nu are astîmpăr. Scrie proteste, adună semnături, bombardează ziarele democratice cu răvaşe îndreptate împotriva Constituţiei. Într-un cuvînt, desfăşoară o largă campanie antistatală.
Este un fragment dintr-un articolaş semnat de un oarecare Viorel Vieru, publicat în ziarul „Moldovanul”, şi se referă la Viorica Aramă, profesoară de limba română la Liceul „Dimitrie Cantemir” din or. Corneşti. Ţine în mînă acel ziar îngălbenit de vreme şi zîmbeşte. Îşi aminteşte de acele trimpuri frumoase, pline de entuziasm, cînd mergea, cu un grup de intelectuali de marcă din Corneşti, la toate adunările, la toate mitingurile din Chişinău. S-a aflat în primele rînduri ale mişcării de renaştere naţională. Referindu-se la acel articol, spune: „Mă mîndresc că în acelaşi număr de ziar este criticat Nicolae Dabija, Adrian Păunescu. Nici nu-ţi pare rău să fii criticat în rînd cu asemenea personalităţi”. Tace cîteva clipe, apoi continuă: „Am luptat de la bun început, ca pînă la urmă…”.
Corneştiul s-a aflat, în anii 1989-1990, în avangardă, printre primele localităţi unde se formase un adevărat nucleu de oameni ce doreau cu toată fiinţa lor schimbarea. „Uite la ce am ajuns. E groaznic. Noi ne-am epuizat, cei care au venit din urmă nu fac nimic. A dispărut acel entuziasm”, spune cu tristeţe Viorica Aramă.
Totuşi, lupta acelor oameni nu a fost zădarnică. S-au făcut lucruri extraordinare. Corneştiul, un oraş rusificat la maximum, a revenit pe făgaşul său firesc. Zeci de ani, copiii corneştenilor erau obligaţi să frecventeze o grădiniţă rusească. „Sărmanii copii, veneau în clasa I cu predare în limba română, ştiind doar de „Maşa i medvedi” („Maşa şi ursul”) sau alte poveşti de felul acesta. Nu ştiau că mai există „Capra cu trei iezi”, că există Făt-Frumos sau Ileana Cosînzeana”, spune profesoara. La şcoală, o şcoală numită ostentativ şcoala ruso-moldovenească, tot ruseşte trebuiau să vorbească. Mişcarea de renaştere naţională a făcut ca familii întregi de ruşi, trimişi aici, de-a lungul anilor, la lucru, să plece la baştina lor. Multe familii de moldoveni, care îşi dădeau cu veselie copiii la grădiniţa rusă, apoi în clasele ruse din şcoală, au renunţat la acest obicei al lor. Astfel, începînd cu anii 90, numărul copiilor vorbitori de limba rusă a scăzut drastic. Au dispărut de la sine şi grupele ruseşti din grădiniţă, şi clasele ruseşti din şcoală.
„S-au făcut foarte multe atunci pentru Corneşti, un orăşel rusificat”, spune Viorica Aramă. Totul s-a făcut cu calm şi inteligenţă. Poate că şi pentru faptul că primarul de atunci, Grigore Dulce, nu s-a împotrivit. A acceptat toate propunerile celor ce se aflau în primele rînduri ale mişcării de renaştere naţională. De fapt, nu avea încotro.
„Eram o echipă de intelectuali adevăraţi. Să ştiţi că nu poţi să-i compari cu intelectualii de azi, mult mai pasivi şi indiferenţi. Era un entuziasm extraordinar”, îşi aminteşte Viorica Aramă, după care spune cu tristeţe: „Nu am crezut că vom bate pasul pe loc timp de 20 de ani. Nu am crezut. Mulţi au trădat interesele acestui popor. Foarte mulţi. Acum, fiecare vine pentru fotolii, pentru posturi, iar poporul rămîne tot mai dezamăgit”. Tace, apoi continuă, uitîăndu-se undeva, în depărtare: „E trist. În special pentru Corneştii noştri. Uitaţi-vă la ce am ajuns”.
Lucia Bacalu