Editorial / Lucia Bacalu: Ne place să ne tot plângem

De obicei, în ajunul sărbătorilor de Paște și, mai ales, de Crăciun, foarte multe fundații din străinătate, oameni de afaceri locali oferă cadouri pentru familiile defavorizate, pentru bătrâni, copii, persoane cu dizabilități și așa mai departe. Un gest frumos, pentru că orice om are dreptul la clipe frumoase, la bucurii, mai ales înainte de sărbători.

Din păcate, de multe ori, aceste gesturi ale unor oameni cu inimă mare se transformă în motive de ceartă și gâlceavă. Nu cred că suntem cu toții atât de săraci și neputincioși, încât să alergăm cu sufletul la gură ori de câte ori am auzit că undeva cineva oferă daruri. E, mai degrabă, rânza moldoveanului: „Cum așa? Vecinul a primit un cadou, iar eu nu?”. Chiar dacă acel „eu” are de toate și ar putea să se împartă și cu alții.

Dacă, printr-o  minune, într-o bună zi, în ajunul unei sărbători, li s-ar oferi tuturor câte un cadou – să zicem, produse alimentare – tot s-ar găsi nemulțumiți. Și încă mulți. „Cum să dai tuturor, dacă eu nu am ce mânca?”. „De ce i-ați dat cutărui și lui cutărică? Ei au de toate și nu mai știu ce să facă de bine”. Probabil, vă sunt cunoscute aceste fraze, la fel cum știm cu toții de rânza moldoveanului și capra vecinului.
La aceste „calități”, mi se pare, s-au mai adăugat și altele. Din păcate, la fel de proaste. Cerșetoria și smiorcăiala.

De foarte multe ori, atunci când întrebi pe cineva de la noi ce face, începe „miorlăiala” și smiorcăiala. Urechi care să asculte să fie. Auzi de toate: „Nu avem pe ce să ne cumpărăm o pâine. La ce se gândesc guvernanții?”; „Nu avem cu ce ne încălzi”, „Ce faci cu un asemenea salariu?”, „Totul e scump, vom  muri de foame” și tot așa mai departe.

Sunt fraze pe care le auzim, practic, în fiecare zi. În piețe, la televizor, în stradă. Le-am auzit de sute, dacă nu de mii de ori, și în anii 90 ai secolului trecut, și în anii 2000, și în anii 2010, și iată acum, în 2022. Se schimbă generațiile, iar smiorcăiala rămâne.
Ai sentimentul că omului nostru, dacă nu se smiorcăie, dacă nu se plânge, i se face rău.

Sunt conștientă de faptul că există persoane care, într-adevăr, o duc foarte greu. Mă gândesc la bătrânii noștri – nu cei care au 60 de ani și-s plini de viață. Mă gândesc la cei trecuți de 75-80 de ani, sleiți de puteri, bolnavi, care merită și trebuie susținuți. Mă gândesc la personele bolnave, cu dizabilități. Nu la cele care-și amintesc că au suportat o operație de apendicită acum vreo 20 de ani în urmă și că au nevoie de ajutor. Mă gândesc la copiii noștri din familii vilnerabile, din familii cu probleme. Trebuie să le fim alături, ca să avem mai apoi o generație de oameni frumoși și integri.

În rest, vorba vine: sapa în mână și la lucru. Avem atâtea locuri vacante la momentul de față! Doar cel care nu vrea nu lucrează. Cu regret, sunt încă mulți care nu vor. Dacă și-ar dori cu adevărat, nu ar căuta fel de fel de motive ca să nu lucreze. Cică, salariul e mic, sau locul de muncă e departe, sau șeful e nu știu cum, sau postul de muncă e mai jos decât merită omul.
Și începem a merge din instituție în instituție cu cerșitul. Ducem contul tuturor ajutoarelor care vin în localitate, ducem contul tuturor celor cărora le-au fost acordate. Și ne indignăm, și comentăm, și iar cerșim.

Poate a cazul ca statul să mai revizuiască legislația și să mai limiteze numărul de ajutoare și indemnizații de tot felul, care, în multe cazuri, nasc persoane iresponsabile, ce tot așteaptă să le „cadă” câte ceva.