Calea spre independenţă \ Probabil, nici Vlad Filat, nici Marian Lupu nu au fost, în acele zile, pe Piaţa Marii Adunări Naţionale

„Anul  1988.  Abia începea mişcarea de eliberare naţională.  Eram naşi şi am decis să mergem la Chişinău după cumpărături.  În tren, ne-am întîlnit cu Timofei Blănaru, în prezent reporter la Radio Moldova. Atunci el ne-a spus: „Începînd de la anul, vom scrie cu grafie latină”.  „Cum? Noi?  Dar nu vom putea”, am exclamat. „O să ne învăţăm”, a răspuns dînsul”.
Sînt amintirile Eugeniei Popovici, secretar al consiliului local Cetireni. Nici nu bănuia atunci că se va afla în primele rînduri ale mişcării de eliberare naţională la ea în sat. A fost unica femeie din localitate care s-a inclus cu toată fiinţa şi a participat la toate acţiunile din acei ani. „Colegele din alte primării chiar mă întrebau: „Nu-ţi  interzice primarul?”. Niciodată nu am fost oprită, chiar dacă Sergiu Timofti era pe atunci nu doar primar, ci şi secretar al comitetului partidului comunist”, povesteşte Eugenia Popovici. Dînsa recunoaşte că nu i-a fost frică, deşi situaţia era, de multe ori, incertă. „ Mă aflam între bărbaţi şi asta, probabil,  îmi dădea putere”, explică.
La Cetireni se constituise o echipă din adevăraţi bărbaţi ai neamului, printre care fraţii Gheorghe şi Toader Stratulat, Valeriu Lazăr, Vasile Lăpteanu. Mergeau la adunări, la Chişinîău, reveneau cu noi forţe şi înaripaţi.
Eugenia Popovici îşi aminteşte foarte bine acea Mare Adunare Naţională din 27 august 1989, care a impulsionat decizia Sovietului Suprem din RSSM de a declara limba română limbă de stat, fiind adoptat şi alfabetul latin. „Oamenii erau atît de însetaţi de libertate, de adevăr, încît au venit cu sutele de mii, stăteau urcaţi pînă şi în copaci. Atîta lumea era acolo, că nu găseai unde să bei o gură de apă”, îşi aminteşte dînsa.
Revenind acasă, peste cîteva luni au decis să facă toate demersurile necesare ca strada principală a satului să fie numită  31 august. Iniţiativa i-a aparţinut regretatului Gheorghe Stratulat, consilier local pe atunci. Iar consiliul a adoptat în acest sens şi  decizia de rigoare.
Astfel, la un an de la adoptarea Legii cu privire la limba de stat, strada principală a satului Cetireni a fost numită 31 august. Domnea un entuziasm de nedescris.  Aurica Gorincioi a copt din fîşii împletite ca pentru colaci toate literele din sintagma „Limba noastră”. Au fost adunate din sat covoare şi icoane vechi, pentru o expoziţie. Ca oamenii să fie liniştiţi că nu se va întîmpla nimic grav cu lucrurile lor, fiecăruia i-au fost date, din partea colhozului, cîte 5 ruble în calitate de garanţie. Le împărţea profesorul Vasile Grigore, pe atunci şeful sindicatelor în colhoz. A fost o expoziţie extraordinară.
Şi şcoala a fost pregătită de sărbătoare. „Împreună cu profesorul  Constantin Stratulat am stat pînă la ora trei de noapte şi am instalat un cadril (ţesătură din lînă) pe frontispiciul şcolii, pe care am scris un citat din Lucian Blaga. A doua zi trebuiau să vină elevii la şcoală”, îşi aminteşte Eugenia Popovici.
Ce a rămas din acel entuziasm?
„Acum sînt dezamăgită.  Cred că nici Vlad Filat, nici Marian Lupu nu au fost, în acele zile, pe Piaţa Marii Adunări Naţionale. Dacă erau, aveau în prezent un alt fel de comportament. Am sperat să reuşim mai multe, dar încă nu e tîrziu. 20 de ani de independenţă e o vîrstă mult prea mică. Trebuie să se adune toate forţele sănătoase, aşa cum s-au adunat atunci”, afirmă Eugenia Popovici.
 
Întîmplări  adevărate, povestite de Eugenia Popovici
În 1989, am fost invitaţi la Teatrul etnofolcloric  „Ion Creangă” din Chişinău pentru a prezenta tradiţiile şi obiceiurile noastre. Sigur, am apelat la bătrînii satului, adevăraţi păstrători ai folclorului.  Ne-am gîndit să venim cu un obicei străvechi:  săpatul  fîntînilor. Am copt colaci, am făcut şi o masă de pomenire, exact aşa cum s-a făcut şi se face pe la noi. Ceea ce m-a şocat a fost faptul că am fost avertizaţi:  „Luaţi seama, să nu aprindeţi nici o lumînare”. Aşa erau timpurile: nici pentru pomenirea morţilor nu aveai voie să aprinzi o lumînare. Odată ci independenţa, s-a revenit la cele sfinte.
19 august 1991. La Moscova are loc vestitul puci din august. Îmi amintesc bine acele zile. În una dintre ele, sună telefonul. Un sunet care mi s-a părut strident. Ridic receptorul. La celălalt capăt al firului era Elena Cuzmiciova, pe atunci secretar al consiliului raional Ungheni. „Du-te şi spune-i lui Serghei (Sergiu Timofti, primarul satului – nota red.) să se ascundă ca să nu vină cineva să-l omoare”, aud în receptor. Îi telefonez imediat dînsului. El însă îmi răspunde calm: „Nu mă tem de nimic, eu sînt în satul meu, la casa mea”. Nu puteau oamenii noştri din sat să facă un asemenea lucru, iar Sergiu Timofti îi cunoaşte foarte bine pe consătenii săi.
Lucia Bacalu