De ce oare?

De ce ne place să arătăm mereu că suntem mai deștepți decât suntem în realitate? De ce ne place să arătăm lumii întregi că suntem, vorba ceea, mai ceva decât cineva.
Mai zilele trecute, am văzut o poză care m-a impresionat în mod deosebit. Simona Halep, una dintre cele mai bune tenismene din lume, revenise acasă, în România. Era în aeroportul din București, cu o mulțime de bagaje lângă ea. Simplă, cu părul legat, nemachiată, îmbrăcată modest, vorbea la telefon. Ea, care are în cont milioane de euro. Ea, care, dacă ar vrea, ar fi purtată pe mâini și de fani, și de autorități.
Nu, Simona Halep a preferat să stea simplu și modest într-un colț.
Un gest de mare campionă. Și de un om adevărat.
Demult am înțeles: cu cât omul e mai valoros și e mai inteligent, cu atât mai puțin dorește să se afișeze nu știu pe unde și nu știu cum. Nu-i vei auzi pe acești oameni lăudându-se cu performanțele lor. Și nici nu-i veți vedea prin aeroporturi sau pe străzi îmbrăcați în blănuri, haine scumpe, coafați și machiați. Nu. Pentru că ei își cunosc valoarea și nu au nevoie să demonstreze nimănui cine sunt.
Ieșiți la noi prin orășelele mai mari și mai mici. Neapărat veți întâlni domnițe îmbrăcate în haine scumpe, cu genți de mii de lei pe umăr, cu tocuri de 12 centimetri – așa aleg ele să meargă la serviciu sau, poate la o cafea, ziua în amiaza mare. Dar doamnele…
Cineva îmi spusese cândva că-și explică acest comportament al nostru simplu: vrem să ne acoperim sărăcia. Inclusiv cea spirituală. Cu blănuri, geci din piele, coafuri sofisticate etc.
În virtutea meseriei pe care o am, mă întrețin foarte des cu oameni de tot felul.
Știți ce am observat? Cu cât omul e mai deștept și modest, cu atât mai bine vorbește și-și formulează gândurile. El, pur și simplu, nu simte necesitatea să demonstreze cuiva cât e de cultivat, cât e de școlit. Nici prin cap nu-i trece să facă o mutră deșteaptă și să înceapă a pronunța cuvinte printre dinți, cu un accent bucureștean. Nu contează că debitează prostii. Important e că, în sinea lui, se simte deștept și i se pare că i-a pus pe toți cei care-l ascultă la pământ.
Dar să vedeți ce scrieri fac unii. Citești și te minunezi: de unde iau cuvintele și frazele?
Cu câțiva ani în urmă, îmi trimisese cineva care pretindea că e foarte inteligent, un ”articol”. Nu-mi mai amintesc despre ce era, dar, după ce l-am citit, am rămas mască. O avalanșă de neulogisme folosise. Din păcate, multe dintre ele – aiurea. Dar ce construcții de propoziții făcuse – te lua groaza, nu alta.
Ei bine, am întrebat-o pe acea persoană, ce a vrut să spună printr-o frază pe care o așezase pe hârtie și pe care am citit-o de nenumărate ori, dar așa și nu am înțeles nimic. S-a uitat lung la mine, apoi a recunoscut: ”Nici eu nu știu, dar mi s-au părut frumoase cuvintele….”.
După mine, dacă și vrei să dovedești cuiva ceva, trebuie să fii tu însuți. E și simplu, e și frumos.
Și încă ceva. Toți greșim. E omenește, nu? De ce oare, atunci când observi o greșeală, neapărat trebuie să fii sarcastic, să-l umilești pe cel din fața ta? Nu ar fi mai cu cale să-i zici cum e corect?