OPINII / Prizonieri în propria poveste

Nu cred că ne punem des întrebarea de ce facem sau nu unele lucruri. O societate, ca să poată funcţiona, trebuie să creeze membrilor săi un rol.
Dacă adulţii şi-ar da osteneala de a studia modul în care se comportă animalele sălbatice, ar constata că acestea sunt… ei.
Ne simțim foarte importanți, ne dăm aere mereu. Când ni se întâmplă ceva negativ, lăsăm să ne influiențeze toată ziua. Uneori dăm vina pe circumstanțe. Alteori – pe societate. Și ne comportăm toți la fel.
Cei ce au avut deziluzii în viață își formează așteptari și chiar strategii, prin intermediul cărora nu fac altceva decât să se protejeze de situațiile pe care le consideră toxice.
George Bernard Shaw scria: ,,A fi în iad, înseamnă a fi în derivă. A fi în rai, înseamnă a fi la cârmă”. Închipuiți-vă soarta unei lumânări. Este din ceară și va fi consumată la un moment dat. Destinul ei nu poate fi schimbat. Dar… Atât timp cât lumânarea e abia la începutul arderii, o pală de vânt adie și stinge lumânarea. Lumânarea ar fi putut să ardă mult mai mult, dacă stingerea ei ar fi fost împiedicată.
Așa și oamenii. Dar nu au timp. Fiindcă sunt răi, invidioși și cu aere. Trăiesc numai din bărfe și  invidie. Și li se pare că sunt de neînlocuit. Aceasta e cea mai mare tragedie – cănd te agați de ceva, de unde nu te poate mișca nici carul cu boi.
Așa au văzut și așa vor merge. Fără schimbări, ca maimuțele din istorioara noastră.
,,În 1967, G. R. Stephenson a făcut un experiment cu cinci maimuțe, închise într-o cușcă. Acesta a fost numit ”Achiziția culturală a unui răspuns specific învățat printre maimuțe”.
De tavanul cuștii au fost atârnate banane, la care se putea ajunge urcând pe o scară. De fiecare dată când o maimuță încerca să urce pe scară pentru a lua bananele, cercetătorii le stropeau cu apă rece pe celelalte patru maimuțe. Astfel maimuțele au învățat că, atunci când o surată de-a lor se va urca pe scară, ele vor avea de suferit.
După o vreme, au observat un lucru ciudat.  De fiecare dată când o maimuță încerca să urce pe scară, era trasă înapoi și bătută de celelalte. A mai trecut ceva vreme și niciuna dintre maimuțe nu a mai avut curajul să încerce să ajungă la banane.
Maimuțele au învățat că, dacă se urcă pe scară, vor fi bătute.
Apoi, au înlocuit una dintre cele cinci maimuțe cu o altă maimuță. În mod firesc, maimuța nouă, când a văzut bananele, a vrut să se urce pe scară să le ia. Imediat, celelalte maimuțe au luat-o la bătaie. Noua maimuță a mai făcut câteva încercări zădarnice de a ajunge la banană.
Dar a învățat și ea că nu este voie să urci pe scară, chiar dacă nu știa motivația pentru care nu ar trebui să o facă.
Experimentul a continuat. A mai fost înlocuită o maimuță. Povestea s-a repetat. Ba chiar mai mult, maimuța adusă mai înainte a lovit și ea noua maimuță, chiar dacă ea nu a fost udată cu apă rece niciodată.
Apoi și cea de-a treia maimuță a fost înlocuită, repetând povestea. Treptat a fost înlocuită și cea de-a patra, Spre mirarea tuturor, povestea se repeta.
Într-un final, a fost înlocuită și cea de-a cincea maimuță. Maimuțele noi au continuat să bată pe oricare dintre maimuțele care încercau să se ridice pe acea scară, deși nu fuseseră udate cu apă rece niciodată.
În acea cușca se instalase un obicei nou: cine încerca să urce pe scară, era tras înapoi și bătut. Nimeni nu știa de ce nu e voie să iei banana, dar asta era regula și era respectată cu strictețe.
Dacă cercetătorii ar fi avut posibilitatea să le adreseze acestor maimuțe întrebarea: “Ce ce loviți maimuța ce vrea să se urce pe scara?”, atunci, cu siguranță, răspunsul lor ar fi fost: “Nu știm. Așa e obiceiul aici. Toate maimuțele fac asta”.
Morala:  Oamenii sunt triști, deoarece sunt prizonieri în povestea lor personală. Toată lumea crede că obiectivul vieții este să urmezi un plan. Nimeni nu se întreabă dacă acest plan este al lui sau a fost creat de altcineva.
E nevoie de 20 de ani pentru a construi o reputație și cinci minute pentru a se ruina. Dacă te gândești la asta, vei face lucrurile diferit.