Iar noi, cei mai rezistenți, cu cine rămânem?

Încă unul a plecat. Al câtulea oare?  ”Plec cu dorul de casă, de prieteni, de colegi…”, cam așa sună fiecare rămas bun.
Acolo, în țări străine, nu-i așteaptă nimeni cu pâine și sare. Și, totuși, pleacă. Pleacă, pentru că acolo, în țări străine, le este asigurată, cel puțin, siguranța zilei de mâine, le este asigurată securitatea, inclusiv fizică.
Oamenii se sufocă acasă. Acasă, în Republica Moldova.
Unii au ajuns la sapă de lemn, nu mai suportă sărăcia. Alții s-au săturat să trăiască în frică. Trebiie să recunoaștem: ceea ce a reușit de minune actuala guvernare e să inoculeze frica în sute de mii de cetățeni. Tot mai puțini îți exprimă nemulțumirea, chiar dacă o au. Critică, se indignează ca pe timpul regimului totalitar – la bucătărie.
Nu știi ce te așteaptă mâine. Aud tot mai mult glume, gen: vezi să nu te trezești peste noapte cu vreun dosar. De fapt, e mai degrabă tristul adevăr.
Îl auzeam, mai zilele trecute, pe primarul de Cimișlia, spunând că în fiecare săptămână îi este deschis câte un dosar. Apoi i se închid, căci nu se găsesc dovezi.
Eu cred că și dovezile pot fi fabricate. Altul e scopul: să-l intimideze pe acel primar, să-l sperie, căci, vezi Doamne, de doi ani îl tot presează, iar el, nesimțitul, nu scrie nici în ruptul capului cerere în partidul care trebuie.
După experiența cu primarii de Taraclia și Basarabeasca, ambii arestați, cu dosare, fără să aibă nici o vină, se pare că a fost anunțată o pauză. Prea bat la ochi asemenea acțiuni, iar europenii văd și înțeleg totul.
Dar să revin la exodul oamenilor noștri peste hotare. Ziceam că pleacă tot mai mulți. Pleacă în fiecare zi. Pleacă tinerii, pleacă persoane apte de muncă, oameni cu carte, cu experiență.
Iar noi, cei mai rezistenți, cu cine rămânem?
E o adevărată catastrofă demografică!
Se nasc tot mai puțini copii. Nu are cine să-i nască aici. Mulți preferă să-și formeze familii în străinătate, acolo și aduc pe lume copii, copiii care ar fi trebuit să fie viitorul Republicii Moldova. Dar nu vor fi.
Rămân aici doar bătrânii. Tot mai mulți bătrâni. Lipsiți de orice speranță, singuri, cu dorul pentru copiii și nepoții plecați departe.
Spitalele rămân fără doctori, școlile – fără pedagogi, grădinițele – fără educatori. Până și din judecătorii pleacă. Poliția se confruntă cu o lipsă acută de cadre.
Oameni buni, încotro ne îndreptăm?
Tot mai mulți și tot mai mulți pleacă, în timp ce noi, cică, creștem Moldova. Da o creștem și tot o creștem! Până unde? Până când?
Ziceam că majoritatea nu o duc foarte bine nici acolo unde se duc. Dacă ați ști câte lacrimi varsă și acolo, cum îi macină dorul de casă! Și, totuși, rămân, nu mai vor să revină. Renunță la birourile călduțe de pe la noi și acceptă să lucreze acolo la fabrici, la construcți, menajere…
Oare de ce? Nu le place cumva stabilitatea de care se vorbește zi și noapte? Fug de bine?