Le-am pășit pragul în ajun de Paște, le-am oferit o clipă de bucurie
Chiar dacă au muncit zeci de ani în presă, au parcurs sute și chiar mii de kilometri în căutarea unor subiecte interesante, au descoperit oameni frumoși și locuri mirifice, acum, bolnavi și lipsiți de vlagă, își duc traiul între patru pereți, uitați de lume.
Le-am pășit pragul în ajun de Paște, ca să le oferim o clipă de bucurie.
Pe Dumitru Mititelu, cel care a contribuit semnificativ la dezvoltarea unei prese independente la Nisporeni, cel care a fost, ani la rîndul, director al ”Gazetei de Vest”, publicația pe care și acum și-o amintesc cu drag mulți nisporeneni, l-am găsit acasă. Ne-a ieșit în cale cu zîmbetul pe buze, deși în ochi i se citea tristețea. O boală cruntă l-a făcut să abandoneze activitatea căreia i s-a dedicat decenii și decenii.
”Am decis, domnule Mititelu, să vă deschidem ușa și să vă spunem că noi, echipa ”Expresul”, nu ne uităm colegii”, i-am spus din start. A schițat un zîmbet abia sesizabil. ”Tare aș vrea să văd ce vor face urmașii. Dar mă tem că nu vor face nimic…”, a început, după care a continuat: ”Poate că, peste ani, vor face un monument gazetarilor care au încercat și încearcă să-i lumineze pe oameni”.
Nu acum însă. Oamenii nu vor să se informeze. De asta e ferm convins Dumitru Mititelu. ”Am tot scris în ziar ce trebuie să facă omul într-o situație sau alta, cum să facă, dar fără folos. Veneau la mine și se plîngeau că au fost amăgiți. Atunci le spuneam că am scris în ziar cum trebuie să procedeze, la care ei îmi răspundeau: ”Credeți că noi citim?”. Iată unde-i buba moldoveanului nostru. El e ferm convins că le știe pe toate, dar, de fapt, e bum-bum. Așa să scrieți. Cu cît omul e mai prost, cu atît îi pare că le știe pe toate”.
Unica soluție, potrivit lui Dumitru Mititelu, e să promovăm lectura.
L-am întrebat cum vede viitorul presei în Republica Moldova. A răspuns imediat: ”Presei scrise îi cam trece vremea. A apărut internetul, telefonia mobilă – toate drăciile acestea mănîncă pîinea gazetăriei”. Și totuși, colegul nostru s-a declarat optimist: ”Cîndva, mai tîrziu, oamenii se vor întoarce cu fața la ziare, căci gazeta scrisă e o gazetă gîndită”.
Înainte de a ne despărți, ne-a rugat să așteptăm un pic. Ce credeți? A dispărut pentru cîteva clipe, ca să revină cu un vin alb excepțional. Pentru echipa ”Expresul”.
Iată așa ne-am felicitat reciproc: noi – cu un miel din aluat de cozonac și ceva fructe, el – cu un vin alb.
A doua zi, am mers la Ion Chiriac, cel care s-a dedicat presei din Ungheni și care, așa cum ne-a mărturisit, a scris, în mod special, despre oameni. Acum, viața lui e o luptă neîncetată cu boala care a venit pe neprins de veste, anul trecut.
Cînd ne-a văzut în prag, ochii i s-au umplut de lacrimi. ”E foarte important ca în asemenea momente oamenii să-ți fie alături”, a spus.
Face încet un pas, apoi altul. Mîna dreaptă, cu care a scris mii de pagini, aproape că nu-l mai ascultă. Luptă însă. Și se bucură de orice atenție. ”Gestul contează, nu ceea ce ți se oferă”, zice. Își amintește că, în momentul în care crezuse deja că toți l-au uitat, l-a vizitat directoarea Crucii Roșii din Ungheni, Elena Gavrișov. L-a vizitat un reprezentant al societății civile, și nu al statului, căruia i-a slujit. Ion Chiriac a lucrat și în calitate de specialist relații cu publicul la Consiliul județean Ungheni, iar pe vremea puterii sovietice a activat în organele de partid. Credea sincer că face un lucru bun pentru țară. Iar țara, atunci cînd îi este mai greu, l-a abandonat.
Nu-și poate stăpîni lacrimile. ”E greu acum. Medicamentele sînt scumpe. M-am adresat la Direcția Asistență Socială încă anul trecut pentru un ajutor. Mi s-a refuzat, mi s-a explicat că nu am dreptul. Cică, cu vreo trei ani în urmă, am primit 500 de lei”, povestește. După mai bine de 40 de ani de muncă, primește acum o pensie de ceva mai mult de 1300 de lei.
Glasul îi tremură. ”Vă mulțumesc că ați venit să mă vizitați. Este o surpriză extraordinară”, ne spune.
Încercăm să-l scoatem din starea în care se află și-l rugăm să ne povestească despre activitatea sa de jurnalist. Fața i se luminează. ”Viața de jurnalist e cea mai frumoasă. Știți de ce? Pentru că întîlnești sute și mii de oameni, ești martor la numeroase evenimente”, afirmă, după care vine și cu un sfat: ”Cel mai interesant pe pămînt e omul. Tot răul și tot binele îl face omul. Găsiți oameni buni, că cei răi vin singuri”.
Ina Landa, Lucia Bacalu
Lasă un răspuns