Opinii / Lucia Bacalu: Ne înarmăm cu răbdare și tăcem?

Ca să treci frontiera cu România (cel puțin, pe la Sculeni) ai nevoie de multă răbdare și curaj. Zeci de automobile – și când spun zeci, e vorba de la 40-50 în sus – stau zilnic la coadă, așteptându-și rândul. La începutul săptămânii trecute, spre exemplu, am așteptat trei ore (!), pe o căldură de peste 30 de grade, să trec frontiera. Cu o săptămână în urmă – două ore.

Nu contează, ai copil mic sau te simți rău (unii dintre conaționalii noștri merg la Iași la tratament) – stai și rabdă. Vorba ceea: „Bea, Grigore, agheasmă”.

„Poliția de Frontieră și Serviciul Vamal sunt antrenate continuu în aplicarea celor mai eficiente măsuri de fluidizare a traficului transfrontalier, menite să degajeze circulația transfrontalieră”, citesc într-un comunicat emis chiar în această săptămână.
Dacă a sta trei ore pentru e reuși să treci, în sfârșit, frontiera, înseamnă aplicarea celor mai eficiente măsuri de fluidizare a traficului de frontieră, m-am lămurit.

Și dacă nu ar fi aplicate aceste măsuri, să înțeleg că ar fi trebuit să stăm vreo cinci-șase ore.

Înțeleg foarte bine că în această perioadă oamenii circulă mai mult. Unii pleacă în vacanță, alții revin acasă. Sunt sigură că și Poliția de Frontieră știe bine acest lucru. Dacă știe, de ce nu se întreprind noi măsuri, pentru ca oamenii să nu se simtă umiliți la trecerea frontierei?
An de an se repetă aceeași situație. Și an de an ne limităm la declarații și comunicate de presă.  Poliția de Frontieră ne anunță că, dat fiind faptul că în Ucraina e război, fluxul de călători s-a orientat spre frontiera moldo-română și, prin urmare, traficul de pasageri și mijloace de transport s-a dublat. O fi așa. Dar războiul durează de mai bine de un an și jumătate și cine știe cât va mai dura. Oare nu a fost suficient timp pentru a întreprinde și alte măsuri ca omul să nu fie nevoit să piardă ore în șir prin vamă?

Cu câțiva ani în urmă – în 2018 – am fost implicată într-un proiect interesant, întitulat „Pas cu pas, de-a lungul Prutului”. Trebuia să mergem în România, în satele ce poartă aceleași nume cu sate de la noi, pentru a realiza reportaje și galerii foto. Și atunci, ca și acum, eram nevoiți să stăm ore în șir la trecerea frontierei. Ca să reușim într-o singură zi să ajungem în acele sate și să revenim acasă – ne porneam la drum pe la ora cinci dimineața, ajungeam la destinație pe la ora 9:30. Și asta, în condițiile în care acele sate se aflau la doar 20-30 de kilometri de frontieră și la 50-60 de kilometri de Ungheni! Îmi amintesc foarte bine: în una dintre deplasările noastre din acea perioadă, am stat în vamă, per total (la ieșire și la intrare), peste șase ore. Mai ai oare poftă după asemenea experiențe să realizezi proiecte comune, să faci schimburi de bune practici?

Vreme trece, vreme vine, vorba poetului, iar noi tot rămânem cu rânduri kilometrice pe la vămile noastre.

Nu am pretenția ca toate aceste probleme să fie soluționate acum și aici. Cred că se iau măsuri pentru minimizarea timpilor de așteptare la frontieră. Dar, probabil, nu se iau suficiente măsuri, din moment ce ne trezim cu aceleași probleme, an de an.

Sigur că cea mai bună măsură ar fi Unirea sau acceptarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Deocamdată, nici una, nici alta nu e reală. Și atunci? Ne înarmăm în continuare cu răbdare și tăcem?