La Sculeni. Iulia Ciuvaga / Din memoriile urmașilor celor deportați

Iulia Ciuvaga, directoarea Liceului Teoretic Sculeni „Ecoul deportărilor în familia mea”:

„Prea mult s-a ținut în tăcere urmele greului trecut. Au început să vorbească nepoții să strănepoții celor deportați în Siberia. Iar cei care au fost martori oculari ai lipsurilor și nedreptăților, umilinței și durerii, foamei și frig – au tăcut. Rareori au vorbit, iar acum tac, deoarece mulți nu mai sunt printre noi. Copiii mei, nepoatele și strănepoatele din partea soțului sunt descendenți ai familiilor de deportați. Din partea ambilor bunei – celor din Medeleni, dar și a celor din Cernăuți. Bunei, care au trecut prin calvarul războiului, lagărului de concentrare și al deportărilor. În depărtatul an, 1941, bunelul lor Chiril Ciuvaga, al cărui nume de familie îl purtăm cu multă cinste și respect, a fost luat în Armata Română. Când se întorcea de pe front, împreună cu alți soldați, au fost luați de către Armata Rusă, chiar din gara Ungheni și trimiși în lagărele de concentrare.

Norocul a fost că trecea prin apropierea satului său natal, Medeleni și a reușit să arunce o scrisoare pe câmp, în care să dea de știre părinților că este în viață. În lagăr a îndurat lipsuri, foame, nevoi. A fost supus muncilor silnice, fiind înhămat ca și cal, la plug pentru a ara pământul. A rezistat tuturor nedreptăților și în anul 1947 se întoarce în satul de baștină. Dar, nu a fost să fie, căci în anul 1949, împreună cu familia sa, a fost deportat în Tumeni. Căci, era chiabur.

Acolo se căsătorește cu bunica copiilor mei, Elena Roșca, care a fost deportată împreună cu familia sa, din regiunea Cernăuți.

Nici nu avea bine 12 ani împliniți, când a fost nevoită să-și îngroape, în acel pământ străin și de gheață, pe cei mai scumpi oameni – mama și tata. Rămâne orfană la 12 ani și devine ea mamă pentru sora ei mai mică de 7 ani și fratele de 3 ani. Și au trecut zile, și au trecut ani… Tot rugându-se la iconițe și citind cărți religioase, care au fost luate în grabă de către părinți în acea noapte groaznică, doar Dumnezeu le-a purtat de grijă la toți trei frați. Deseori, mamaia, așa preferase bunica să fie numită, spunea: „Datorită credinței în Dumnezeu sunt cine sunt. Fiindcă tot ce am cerut cu rugă de la El, toate mi s-au împlinit”.

A muncit din greu la tot felul de munci: la pământ, la tăiat pădure, ca să-și craescă și să-și hrănească frații. Altfel, mereu era amenințată că îi vor lua la orfelinat. Acest gând, această amenințare o făcea și mai mult să se opună, să nu se cruțe, să lupte din răsputeri, pentru ca, toți trei să reziste, să fie împreună, să vorbească acasă în limba română, să se roage bunului Dumnezeu tot în această limbă. A reușit să-l înscrie pe fratele ei la o școală unde să obțină o profesie, dar să o și căsătorească pe sora ei, după care să-și aranjeze însăși viața. Cele mai senine și frumoase clipe au fost cele legate de nașterea primului lor copil, fiica Larisa în 1955. Venirea ei pe lume a readus zâmbetul pe fața lor chinuită. Moartea lui Stalin le-a deschis oportunitatea de a se întoarce acasă, în satul Medeleni. Perioada de reabilitare a durat între anul 1956 și 1957 deoarece au venit pe rând. Întâmpinarea lor de către organele administrative locale nu au fost deloc calde, dar au rezistat. Au trebuit să muncească din nou, din greu, cu mare sacrificii ca să-și construiască o casă, în care să-și crească în pace și înțelegere, în omenie și cumsecădenie, tăcere și ascultare, cei trei copii. După cum vedeți – în tăcere și ascultare – această profundă tăcere, durere a pierderilor, profundă resemnare mai dăinuie și azi în gândurile și inimile părinților rămași în viață, copiilor și nepoților, care au ascultat povestea vieții lor. Ecoul traumelor străbunilor și buneilor o simt încă proprii mei copii, nepoatele mele. Cred că e de datoria mea să vorbesc, să nu tac, ci să povestesc din cele povestite o singură dată de către mamaia – așa o numeam toți pe Elena Roșca Ciuvaga.”