Viorica Olaru – Cemîrtan: „Călărași este pentru mine nucleul lumii”

Viorica  Olaru – Cemîrtan este cel mai ”proaspăt” cetățean de onoare pe care-l are orașul Călărași. Decizia a fost votată în cadrul ședinței Consiliului orășenesc din data de 19 martie. Este doctor în știinţe umanistice, istoric, manager, formatoare, originară din oraşul Călăraşi, iar la moment este stabilită în  Suedia.

De mai bine de doi ani este coordonator de departament la Compania internațională de energie verde/eoliană „Nordex Sverige AB”, iar până acum un an a fost cercetător și lector la  Universitatea Uppsala din Suedia. Este istoric, doctor în știinţe umanistice și autoarea a mai multor cărți.

Vă responsabilizează cumva mai mult această titulatură de „cetățean de onoare” a orașului Călărași?

Simt o chemare în plus de a menține și dezvolta podul emoțional și legăturile profesionale, pentru că orașul natal are nevoie de mine și probabil a venit timpul când aș putea da mai multe oamenilor care continuă să facă frumoasă fața Călărașilor și să îl dezvolte în pofida tuturor greutăților și impedimentelor.

Nu poate exista un alt răspuns decât unul afirmativ la întrebarea dacă mă responsabilizează mai mult această decizie. Însăși propunerea a fost o onoare pentru mine, pentru că a venit din partea celui care m-a format și m-a trimis în lumea mare – domnul Nicolae Drăgănel, director adjunct la Liceul „Mihail Sadoveanu”. Cu alte cuvinte, eu aș fi dat întâi de toate acest titlu domnului Nicolae Drăgănel pentru toată activitatea sa profesorală, măiestria pedagogică și talentul de a preda istoria, cu care a crescut și educat generații de elevi la liceul din oraș și datorită căruia liceul a devenit cunoscut în toată țara, iar absolvenții lui au devenit personalități cu diverse contribuții nu doar în RM, dar și peste hotare.

Am fost plăcut surprinsă de votul unanim al consilierilor și le mulțumesc foarte mult pentru că prin gestul acesta mă cheamă, după cum am spus și mai sus, să revin Acasă, să contribui mai mult și împreună să facem mai bună viața călărășenilor.

Ce sentimente vă încearcă atunci când auziți numele de Călărași?

Sentimente complexe de apartenență, identitate, dor de căldura casei părintești. Călărași este pentru mine nucleul lumii, acolo unde am adunat esența pe care să mă bazez toată viața – demnitatea de a fi om, dragostea pentru locul natal și pentru oameni, munca onestă, respectul pentru tainele acestui univers și responsabilitatea nu doar pentru mine, dar și pentru comunitate, astfel încât simt o onoare de a fi călărășeancă.

Pe parcursul anilor, desigur, imaginea și percepția Călărașiului s-au completat, în virtutea realităților social-economice, depopulării, tragediilor legate de soarta celor mai triști decât noi. Au urmat multe noi orașe și destinații în viața mea, dar, vorba cântecului, „oriunde în lume am plecat, nu am uitat să mă întorc Acasă”. Și apreciez tot mai mult Călărașiul copilăriei și adolescenței mele, relieful cu caracter, familia și mediul unde mi s-au plămădit visurile de a face lucruri bune și durabile, de unde m-am alimentat cu energia creatoare de a contribui ca fiecare om să se simtă respectat și valorificat.

Cum a contribuit școala călărășeană la dezvoltarea Vioricăi Olaru- Cemîrtan?

De când mă țin minte, am studiat foarte conștiincios, aprofundat și entuziasmat, fiind ghidată și inspirată de dascălii și profesorii noștri. Colectivul profesoral al liceului „Mihail Sadoveanu” din anii 1991-1996, a făcut eforturi colosale și sistematice pentru a ne pregăti de viață și de studiile ulterioare foarte bune. Din anii de gimnaziu am început să particip la consursurile liceale, raionale și, desigur, la olimpiade. Domnul profesor de istorie, Nicolae Drăgănel, a avut un rol decisiv în construcția personalității mele și a parcursului meu academic. Trebuie să o spun franc: mamei și tatălui le datorez multe calități, pe care alături de domnul Drăgănel le-am cizelat prin setarea scopurilor și ridicarea standardelor educaționale, lucrând foarte mult, sistematic. Astfel, am ajuns să perseverez și să concurez cu cei mai buni, crescând nivelul de fiecare dată.

De unde și când a apărut nevoia de a scrie?

Atunci, în anii copilăriei și adolescenței am început să scriu texte literare, poezii, eseuri, referate științifice, complexe lucrări istorice pe care le elaboram în procesul de pregătire pentru olimpiadă sau alte concursuri. Datorită profilului filologie, făceam aprofundat și limba franceză și engleză, însă și profesorii de matematică, fizică, biologie aveau cerințe mari de la noi. Astfel că am crescut intelectual în toate aceste domenii, lucru care tare mult mă ajută în viață.

În cazul meu, istoria mi-a devenit vocație. Am absolvit apoi Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova, acolo a și continuat munca intelectuală și lustruirea competențelor de cercetare alături de cei mai buni profesori universitari și dedicați istorici pe care îi cunoaște fiecare elev și nu doar.

Subiectul deportărilor este unul omniprezent în creația dumneavoastră. De unde această mare dorință de a scoate în evidență anume aceste episoade dureroase din istoria basarabenilor?

Am ales această temă pentru cercetarea de doctorat mai mult rațional, decât intuitiv, cel puțin așa am crezut până acum vreo 4 ani. În primul rând, în anii studenției mele se cunoștea destul de puțin despre fenomenul și mecanismul deportărilor.

Fiind acceptată la universitatea din Iași, când am fost întrebată ce temă aș dori să cercetez, nu am iezitat să o propun anume pe aceasta, și am fost susținută necondiționat. Au urmat ani de cercetare minuțioasă, scoatere la lumina tiparului a primelor dosare KGB ale deportaților, colectarea de interviuri de istorie orală și adunarea mărturiilor și arhivelor personale ale supraviețuitorilor, organizarea conferințelor și proiectelor dedicate acestui subiect. Și desigur, publicații.

Dar, fiind o fire creativă și cu pasiune pentru multimedia, am făcut nu doar produse științifice, dar și de conștientizare sau sensibilizare, cum ar fi două filme despre valurile de deportare în masă din 1941 și 1949, un website www.deportari.md, mai multe emisiuni televizate și radiofonice, întâlniri cu elevii și studenții, pe lângă participarea la cunoscutele Expediții ale Memoriei în Siberia și Kazahstan, soldate cu mai multe rezultate, printre care și filmele accesibile online.

Însă, acum 4 ani s-a întâmplat o revelație. După căutări îndelungate și anevoioase, am reușit să țin în mână și dosarul KGB al străbunelului meu, Grigore Jornea, despre care familia știa doar că în 1951 a fost trimis în lagăr de muncă și a revenit foarte slăbit, dar dornic de viață. El mai nimic nu a povestit familiei și rămânea această lacună pe care tare mult mi-am dorit să o elimin.

Am aflat, deci, că a fost o victimă a terorii staliniste, dar nu deportat, ci reprimat din cauza că era staroste la biserica din orașul Călărași și a luptat pentru credință. Am fost deosebit de emoționată să adun mai multe surse și mărturii cu ajutorul mătușii mele, în baza cărora am scris ultimul studiu din cartea mea – Teroarea stalinistă în RSSM, 1940-1941, 1944-1956: exilările în GULAG, deportările, foametea. Acest studiu încheie monografia, simbolic, pentru că deși în carte se regăsesc și istoriile altor rude îndepărtate din neamul meu călărășean, dar și a mamei soțului meu, totuși străbunelul, a cărui sânge l-am moștenit, are acum parte de liniștea datorată cunoașterii și memoriei care nu îi va fi uitată niciodată.

Datoria mea de istoric s-a împletit cu datoria de urmaș a viței Jornea și nu știu dacă există o motivație mai mare și mai sinceră pentru a produce rezultate calificate și competitive, pentru dăinuirea memoriei oamenilor care au fost victimile totalitarismului roșu.

Vă recitiți cărțile? Ce sentimente trăiți când reveniți la prima dumneavoastră carte?

Da, recitesc periodic cărțile, articolele, poeziile mele, din necesitate, dar și din dorința de a le vorbi copiilor mei, de exemplu, despre mine la vârsta lor.

V-ați gândit vreo dată să scrieți și altceva? Poate alt gen de carte?

Da, mă cheamă, mă frământă, chiar, dorința de a scrie și altceva, atât ca gen, cât și ca subiect. Se coc mai multe porniri, concepte, am nopți întregi când în liniștea nocturnă se înșiră întâi pe retina ochilor, apoi pe foaie sau pagină word, scene și idei… Dar nu pot spune mai multe acum, am un principiu de a vorbi doar când sunt faptele împlinite și nu în avans.

Care este cea mai arzătoare dorință a dumneavoastră în calitate de autoare? Urmează proiecte noi?

În calitate de om care scrie despre oameni, îmi doresc să nu pierd niciodată încrederea în omenie/cumsecădenie și omenire/umanitate. De aici pornesc toate restul, inclusiv dorința de a dezvolta în cititor gândirea critică și memoria vie, puterea de a ierta, curajul de a recunoaște și a învăța din greșeli, astfel încât să contribuim la reconciliere și coeziune socială, pentru un prezent și un viitor durabil. Desigur, urmează mai multe proiecte noi, în domenii diverse.

Doina Harea

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *