Ala Mutilica / Post mortem: Socoteala de acasă și cea din târg

Nu m-am gândit niciodată că voi trece printr-o pandemie. Sau că voi fi obligată la un fel de arest de bună voie, puțin de nevoie, la domiciliu. Mai ales că fac parte din generația care prin 2000 aștepta sfârșitul lumii.

Am învățat că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg și că nu trebuie să ne facem planuri pe lungă durată, și că în fața morții suntem cu toții egali.

Am o parabolă în colecția mea, pe care o iubesc foarte mult. „Într-o noapte, în provincia în care se afla o mănăstire, a fost o ninsoare puternică. Dimineața ucenicii, înnotând în zăpada înaltă cât gardul, s-au adunat în sala de meditație. Înțeleptul a adunat elevii și i-a întrebat: „Spuneți-mi, ce trebuie să facem acum?” Primul discipol a spus: „Ar trebui să ne rugăm să apară soarele și să se topească zăpada”. Al doilea a sugerat: „Trebuie să așteptăm în chiliile noastre și să lăsăm zăpada să se topească singură” Al treilea a spus: „Celui care a găsit adevărul nu ar trebui să-i pese dacă există zăpadă sau nu”. Călugărul i-a privit pe toți și când tăcerea deveni insuportabilă a spus: „Ascultați-mă acum ce vă spun eu: Lopețile în mână și înainte cu cântec!”. Morală e simplă: nu uitați ce funcționează cu adevărat în orice situație – acțiunea!”

Robert Schuller scria: „Vremurile grele nu durează niciodată la infinit, dar oamenii puternici sunt indestructibili”. Iar timpul nu ne schimbă, pur si simplu ne descoperă. Unora le arată binele din ei, iar altora cea de-a doua față pe care o țin ascunsă.

Nu degeaba se spune că la om totul trebuie să fie frumos: și fața, și îmbrăcămintea, și sufletul, și gândul. Viața îi pune pe toți în poziția sa. Regele în palatul său și clovnul în circul său. Cel mai mare și puternic leac e timpul. Timpul îți dă, dar și îți ia. Îți ia încrederea în oameni, dar îți dă și darul de a-i înțelege. Nu ai dreptul să judeci pe nimeni, dar ai dreptul să pleci când eşti rănit, iar a fi corect cu tine, nu este orgoliu sau mândrie, ci este demnitate. Întâlnim fel şi fel de oameni – oameni pe care-i iubim, oameni pe care-i urâm, oameni pe care-i uităm şi oameni pe care nu-i vom uita niciodată, oameni în care avem și oameni în care nu avem încredere. Nu am încredere în oamenii care se resemnează, care nu mai așteaptă nimic de la viață, oricare le-ar fi vârsta, în oamenii ce se lasă duși de val.

,,Un om sfânt, adâncit într-o discuţie tainică cu Dumnezeu, a îndrăznit să ceară: „Doamne, aş vrea să ştiu cum arată raiul şi iadul”. Dumnezeu l-a condus pe un coridor lung până când a ajuns în dreptul a două uşi. Domnul a deschis una din ele şi i-a făcut semn omului sfânt să se uite înăuntru. În mijlocul unei camere uriaşe era o imensă masă rotundă pe care se odihnea o oală gigantică cu o mâncare atât de delicioasă încât aromele ei i-au lăsat gura apă omului nostru. Oamenii răspândiţi în jurul mesei era slăbănogi şi suferinzi, părând să fie înfometaţi la culme. Ţineau în mâini nişte linguri având cozi foarte lungi, cu care puteau ajunge la vasul cu mâncare, dar pe care le era imposibil să şi le aducă la gură. Omul cel sfânt s-a cutremurat la vederea suferinţelor şi nenorocirii lor. Dumnezeu i-a zis: „Acum ai văzut iadul”.
Apoi, au mers în dreptul celei de-a doua uşi. După ce a deschis-o, omul a văzut o privelişte aproape identică cu cea din prima cameră. Există şi acolo o imensă masă rotundă, având în centru o oală gigantică cu o mâncare care i-a făcut o poftă la fel de mare omului cel sfânt. Oamenii din a doua cameră ţineau în mâini acelaşi fel de linguri cu cozile lungi, dar, spre deosebire de cei dintâi, ei erau grăsuţi, veseli şi vorbăreţi.
Omul cel sfânt a spus: „Doamne, nu înţeleg!” „Este simplu”, i-a răspuns Dumnezeu, „Trebuie doar să te uiţi cu atenţie. Vezi tu, oamenii de aici au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, ducându-şi la gură unii altora lingurile lor lungi, cu care, altminteri, nu se puteau hrăni singuri. Acesta este raiul!”

Toate adevărurile trec prin trei etape. Mai întâi, sunt ridiculizate. Apoi sunt tratate cu o împotrivire violentă. În al treia etapă sunt considerate a fi cât se poate de evidente.

Morala: „Când oamenii nu vor putea ajunge la sufletul tău, te vor îmbrăca cu hainele și cuvintele lor, aşa cum le este propriul suflet. Nu poți să crezi în venirea primăverii și mireasma florilor, dacă în sufletul tău nu s-a topit zăpada. Ploaia care vine cu putere mare nu durează mult”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *