Maria Mocanu:// Un fragment din romanul „Aripi de lebădă frântă” pentru voi, cei care îmi spuneți că ați citi ce scriu, dacă aș scrie în română.

…N-ar fi reacționat așa când o zări pe Alex nici dacă ar fi lovit-o un trăsnet. Dar înţepeni când văzu cine o însoțea pe cea mai bună prietenă a ei. Nu putea fi o eroare, era „el”: visul său de adolescentă și coșmarul ce-a urmat mereu după ce s-a trezit…

Începuse să-l numească „el” când înțelese că o durea să-i rostească numele în gând. „El” era un cineva, orișicine, un străin… Și-i era necesar să-l catalogheze așa; era indispensabil pentru a putea merge mai departe.
Îi despărțeau niște secunde; și deși tot cât avea înăuntru se chirci într-un ghem atât de mic încât se reduse la un singur cuvânt: „Fugi!”, Ayris nu se mișcă nici un pic, de parcă o mână invizibilă o ţintuise locului.

Alex se apropia cu un zâmbet radiant pe buze; el, cu pași siguri și ținuta impecabilă. Iar modul lui de a o privi așa, cu acel surâs de „suntem prieteni buni” pe faţă, îi păru fals și odios…, însă deloc nou.
I se păru mai covârșitor ca niciodată. Blestematul albastru-gri din ochi-i o atrăgea ca o magnetită vie și decisă să-i imobilizeze intențiile; de parcă el ar fi fost păpușarul, iar ea o marionetă inertă.

Erau aceiași ochi din trecut, care, într-un neobișnuit amestec, uneau cerul și furtuna, apa și lumina; erau aceleași stalactite (țurțuri) care într-o seară de decembrie îi înfipseră în suflet cuțitul unui „adio”, și-l învârtiră în rană până când îi zdrobiră inima.
Ayris se ghemui abia-abia, de parcă acea amintire din trecut i-ar fi produs o durere fizică în prezent.

Câteodată, și acele momente erau una din ele, se întreba dacă era o persoană normală sau mai degrabă una din acele nenorocite victime ale masochismului autoindus; pentru că, pe de-o parte, ura să-și amintească de el; iar pe de alta, se agăța de amintirea-i cu euforia unui naufragiat care vede pământul la orizont.

Și dacă într-adevăr există o Justiție Divină, ea și sufletul ei stropşit aveau dreptul să știe de ce după seara aia pe plajă, o parte din ea nu i-a mai aparținut nicicând?; de ce el i-o luase, dacă niciodată nu i-a păsat?; de ce încă simțea că ar fi licăritul unui fir de ață ce se îneacă în ceara lumânării pe care o consuma, și care lupta cu disperare pentru încă un minut de viață? Cum să uite totul? Putea? Vroia?
Simți sângele fierbându-i în vine, și rupse contactul vizual cu el pentru a se compune.
Rămâneau puține secunde până când, acum inevitabila reîntâlnire, urma să aibă loc; și cu fiecare fracție de secundă ce trecea, Ayris simțea cum eșecul bătea la poarta, înainte imensei siguranțe de sine.
—Blake, ți-o prezint pe Ayris Winters, vedeta serii noastre —Alex o îmbrățișă cu drag, și prietena mea cea mai bună. Issy, asta e Blake Collins.
„Nu m-a recunoscut”, își zise în gând, încă nesigură dacă ceea ce simțea era ușurare sau deceptie, „să mai îndrăznească cineva să spună că 10 ani și 316 zile nu sunt în stare să îngroape marile sau micile iubiri”.

Unul dintre lucrurile pe care le ura cel mai mult, și care, în ciuda titanicelor ei încercări, rămânea nerezolvat, era blestematul cronometru care după acea seară pe plajă prinsese rădăcini în mintea-i. Iar dacă și exista un lucru pe care să-l urască și mai mult, acela era neputința-i de a-l opri. Îl simțea adânc, adânc înăuntru, atât de adânc încât era imposibil să-i găsească vizuina. Părea condamnată să trăiască cu el, și să-l audă sunând neîncetat, ca un ceas de perete vechi, al cărui cuc nu ieșea din căsuță pentru a cânta trecerea orelor, ci fiecare bătaie de inimă a acului indicator: o secundă fără el, tic; alta clipă fără el, tac…
—Bucuroasă de cunoștință —vorbi în sfârșit, cu o voce atât de calmă, încât ea însăși se îndoi că i-ar aparține.
—Plăcerea e a mea —răspunse el cu un surâs.
Chiar se schimbase atât de mult? Da, 10 ani și 316 zile era mult timp, suficient pentru ca rățușca urâtă de altă dată să se prefacă într-o lebădă, o femeie sofisticată cu o carieră strălucitoare. Cel puțin în aparență, fiindcă pe dinăuntru era aceiași rățușcă mică și rănită, rănită până-n inima sufletului…