Maria Mocanu:// E felul meu de a o mai avea cu mine, măcar așa…


Când a murit mama, nu am putut plânge. Cauza nu fu una aleasă de bun chef, ci poate singura care-ar justifica regula impasibilității mele autoimpuse: copiii mei. Aveau doar șase luni pe-atunci și aveau nevoie de o mamă care să-i crească sănătoși și îngrijiți.
Am strâns toate sentimentele într-o cutie și le-am păstrat sub lacăt. Dar era unul pe care nu-l puteam stăpâni oricât de mult aș fi luptat s-o fac: supărarea. Eram supărată pe ea, supărată pentru ca mă lăsase când o femeie are cea mai mare nevoie de maică-sa: când e mamă și ea. Iar în loc de ajutor, pe lângă cele ale gemeneilor mei, trebuia să mai schimb și alte scutece, cele ale mamei, care căzuse la pat, lovită de un cancer rar, istovitor și greu. Din cei ce te usucă în câteva săptămâni…
Nu a fost cazul meu, dar îmi imaginez că e greu să fii mămică pentru prima oară și cu un singur copil. Eu aveam doi care nu mă lăsau să dorm nici cinci minute. Îi țineam pe amandoi la piept toată noaptea, pentru ca erau mâncăcioși, si nu puteam dormi de frica să nu mi se relaxeze mușchii și să-mi cadă vreunul, nu mi-aș fi iertat-o.
Mama, victima prematură a cancerului la cap, se pierduse pentru a nu se mai regăsi… Parcă-mi mai suna în urechi loviturile ei nocturne cu ceasul de structura de metal a patului unde dormea. Uitase să mai fie mamă și să se gândească că fiica ei avea doi îngerași cam neastâmpărați de care să aibă grija, și că nu mai închise un ochi de luni de zile. În universul ei cel nou existau doar ea și necesitățile sale.
Uneori îmi venea să urlu. Mă vedeam în ochii ei, adeseori pierduți într-o lume fără întoarcere, și fiica din mine voia să zdrobească lacătele cutiei și să lase să zboare liber toate câte simțea, s-o plângă, s-o jelească și s-o privească cu drag și răbdare, pentru că îi spunea inima că degrabă va rămâne orfana de mamă… Dar mama fiilor mei învingea mereu. Se spune că instinctul mamei de a-și proteja copiii e mai puternic decât cel al supraviețuirii însăși. Așa e. Am purtat pantofii ceia…
Am fost supărată pe mama încă mult timp după ce se stinsese. Sentimentul acela se negase să fie zăvorât. Eram incapabilă să-l stăpânesc. Și am înțeles că iubirea are multe chipuri, și că supărarea e unul din ele. Și am mai înțeles că dorul are multe fețe, și una din ele se numește supărare.
Anii au trecut, copiii au crescut și am iertat-o. Ne-am iertat pe amândouă. Pe mine, pentru că nu am putut fi fiică mai mult decât mamă; iar pe ea, pentru că nu a putut fi mamă pentru mai mult timp…
Dacă citești romanele mele, o vei găsi pe mama în toate mamele din ele. Toate au chipul și bunătatea ei dinainte de a se pierde pentru a nu se mai regăsi. E felul meu de-ai zice: Mi-e dor de tine, mamă. E felul meu de a o mai avea cu mine, măcar așa…
 
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *