Ala Mutilica: Păstrează-ți în suflet liniștea și ieri, și azi, și mâine…

A devenit o modă acuma să critici. Totul și pe toți. Unii oameni nu înțeleg opoziția decât din critici.
Critica înseamnă analiza subiectului cu aspectele lui atât pozitive cât și negative. Efectuarea criticii înseamnă de fapt o evaluare. Pentru a evalua, este necesar să avem cunoștințe despre subiectul criticat și apoi să avem capacitatea de a raționa. Să fie pe înțelesul tuturor, înseamnă a vedea și a arăta partea atât goală a paharului, precum și partea plină. Pentru că analizele care nu arată întregul adevăr se transformă în propagandă asupra faptelor false. E la fel ca diferență între viață și moarte.
V-ați întrebat vreodată: „Ce este viața mea?” Cât de mulți au trăit în locul meu? Sau poate eu sunt alții?” Nu știu dacă ați auzit de „cupa echităţii”, sau zisă și „cupa lăcomiei”. Legenda spune că această cupă a fost inventată chiar de Pitagora în timpul lucrărilor de alimentare cu apă a insulei Samos, în jurul anului 530.
Scopul invenţiei sale era împărţirea corectă a vinului pentru muncitorii constructori ai acelor vremuri. Mai exact, cei care erau lacomi şi necivilizaţi, care erau mai iuţi de mână şi “mai largi la gât”, îşi umpleau rapid cupele cu vin şi le beau la fel de repede, spre deosebire de cei mai cumpătaţi. Rezultatul era că unii rămâneau fără vin, iar cei care beau mai mult făceau pagubă şi era necesar să se şi odihnească mai mult ca să-și revină, lucrând astfel mult mai puţin decât ceilalţi. Atunci, lui Pitagora i-a venit ideea unei cupe, care să distribuie egal cantitatea de vin pe care s-o bea fiecare, marcând pe interior nivelul maxim până la care să se umple cupa. Nimic deosebit până aici. Partea cu adevărat interesantă abia acum începe: deşi cupa are în mijloc o coloană cu un orificiu la partea inferioară, conţinutul ei nu curge dacă aceasta e umplută până la nivelul marcat. În schimb, dacă încerci să mai torni fie şi numai o picatură peste acel nivel, vei avea “plăcuta” surpriză să vezi cum ţi se goleste întreaga cupă.
Morala poveştii este următoarea: „Totul trebuie făcut cu măsură! Dacă încerci să adaugi fie şi numai o picătură în plus peste măsură, vei strica echilibrul din viaţa ta şi nu vei mai rămâne cu nimic.
Ați privit vreodată o piatră, care a fost aruncată în sus. Ea zboară rapid spre cer, atinge punctul culminant apoi se oprește pe o frântură de secundă. După aceea începe să cadă la pământ. În timp ce cade, își accelerează viteza, întorcându-se în cele din urmă la pământ, la locul său. Așa începe și viața noastră, trece și se termină exact așa. Te ridici din pământ, apoi cazi înapoi în pământ. Cândva, demult oamenii își trăiau viața până când soarele a răsărit și a apus. Apoi, au inventat un lucru format din trei părți numit timp. Ei au spus unei părți „ieri”, o parte a devenit „azi” și cealaltă parte „mâine”. Atunci omul a uitat de astăzi. S-a gândit ieri și era îngrijorat pentru mâine. Dar cel mai interesant este că toată graba și regretele au trăit până când soarele a răsărit și a apus. A încercat să trăiască uitând să trăiască. A rămas cu o mână întinsă până ,,mâine” și cu cealaltă apucându-l pe ,,ieri”. Atunci a pus ,,astăzi” în fața lui. Era nefericit. Și destul de ciudat, mergea pas cu pas cu supărarea de mâine și regretul de ieri. Anotimpurile s-au schimbat din nou, soarele a răsărit și a apus. Purtăm inimi dure și trăim cu astfel de inimi. Și nu putem schimba nimic. Adică, am dori să putem schimba, dacă am putea depăși această logică de „a fi puternic este corect”. Dacă am putea percepe defectele noastre ca fiind o avere, poate atunci ne-am da seama că „aceste defecte” din noi sunt de fapt culorile noastre. Și ne-am îmbogăți sufletul.
,,Odată a fost organizat un concurs de picturi care simbolizează liniștea. În finală, ajunseră două tablouri, dintre care juriul trebuia să desemneze învingătorul. Pe primul tablou era ilustrat un lac. În apa sa curată și liniștită se oglindeau munții care îl înconjurau dar și cerul albastru cu câțiva nori albi. Orice om care privea tabloul, se umplea de o senzație de pace și liniște. Pe al doilea tablou erau reprezentate niște stânci mari și abrupte. Din vârful lor până jos, curgea năprasnic, o cascadă. În plus, un fulger străpungea cerul cuprins de furtună. Ploaia torențială și vântul completau imaginea tabloului care nu părea deloc să reprezinte liniștea. Însă, la o privire mai atentă, apărea un detaliu: dintr-o crăpătură a stâncii, chiar lângă cascadă, creștea un tufiș mic, în care o pasăre își avea cuibul. Chiar dacă în jur era numai tulburare și zgomot, pasărea stătea liniștită pe ouă, așteptând să iasă puișorii.
Juriul alese al doilea tablou ca învingător, deoarece liniștea nu e neapărat un loc lipsit de stres și zgomot. Liniștea adevărată e atunci când în suflet se păstrează pacea, indiferent de ce se întâmplă în exterior.”
Morala: „Munceşte ca şi cum nu ai avea nevoie de bani. Iubeşte ca şi cum nu ai suferit niciodată. Dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca şi cum nu te-ar asculta nimeni. Trăieşte ca şi cum Raiul ar fi pe Pământ”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *