Maria Mocanu: // Ar fi o eroare să băgăm toată brânza într-un colțunaș

Maria Mocanu este o tânără din Vărzăreștii Noi, Călărași, care s-a stabilit cu traiul în Spania, de mai bine de 15 ani. Cu ea vom începe o rubrică nouă: „Părerea mea cu Maria Mocanu”.
Primul lucru pe care l-am observat venind în Spania, a fost că lumea zâmbește. Nu pentru ca te-ar cunoaște, nu. Ca un om altui om. Ca o persoană altei persoane. Mulți zic că e vina soarelui, căci spaniolii de la sud au o medie de doar 10-15 zile de ploaie pe an, în rest abundă soarele.
Dar acum știu ca nu e așa. O fi și soarele, dar și la noi în Moldova e soare, dar lumea nu zâmbește. Și înteleg de ce nu o face: când supraviețuirea e o luptă pe care trebuie s-o duci zilnic, zâmbetul nu e esențial. Moldovenii au un caracter mai călit de greutăți și de lipsă, iar copiii sunt copii pentru foarte puțin timp, mai ales cei de la sate.
Aici e comun să vezi un copil de 6 ani în cărucior, împins de mama și cu suzetă în gură. E normal? Nu știu. Dar cunoscând deja cum sunt spaniolii, e ceva normal. De exemplu, să vezi copiii trăind cu parinții la vârsta de 35-45 de ani; iar unii dintre ei nu părăsesc niciodată casa părintească. Sunt așa numiții copiii-canguri.
Pe de o parte, e frumos să vezi familiile atât de unite; dar pe de alta, pare anti-natural. Oriunde ai privi în natură, copiii părăsesc casa părintească la un moment dat, nu?
Nu sunt toți așa, ar fi o eroare să vârâm toată brânza într-un colțunaș. Dar când se întâmplă, și se întâmplă des, lumea nu se uită chiorâș la cei care aleg acest drum.
Al doilea lucru de care mi-am dat seama e că spaniolii se plâng mult. Moldovenii le înghit mai pe toate, mai degrabă aparțin grupului de persoane cărora trebuie să le scoți cuvintele cu cârligul, probabil pentru că nu-și pot permite să „piardă” timpul, sau pentru că consideră astfel de activități drept o pierdere de timp.
Aici vorbesc foarte mult, atât bărbații cât și femeile, și mai mult de 50% din conversație se dedică protestului. Ba că serviciul e așa, ba că politica e nu știu cum, ba că salariile sunt anapoda; ba că paella (o mâncare tradițională de orez cu carne sau moluste) de duminica trecută nu era atât de bună ca cea de două duminici în urmă. În fine, nu contează de ce se vaietă, important e să o facă. Nu o fac cu răutate. E mai degrabă o modalitate de a petrece timp împreună, de a se răcori, de a scoate dinăuntru lucruri care se acumulează și apoi se transformă în ceva mai mare și mai apăsător. Poate de aia zâmbesc mai mult, pentru că nu țin nimic în sine.
În al treilea rând, spaniolii știu să se bucure de viață. Le plac întâlnirile cu prietenii la sfârșit de săptămână, să stea la taifas de dragul statului la taclale, să râdă de ei înșiși, și să meargă duminica la părinți, la mâncat paella. Și când îi văd atât de voioși, nu pot evita să mă gândesc că și moldovenii noștri ar putea avea o astfel de viață dacă nu ar fi atât de înghițiți de lupta pentru supraviețuire…
Pentru că avem oameni cu nivel, deștepți și muncitori, și care, în ciuda faptului că viața le e grea, știu a fi Oameni la greu și la ușor, la joc și la prășit, și știu să le facă pe toate. Cred că nu au o răsplată pe măsură. Mare păcat!