Destine. Drama deportărilor staliniste îl urmărește și după șapte decenii

Ion Chicu s-a născut la Vălcineț, Călărași, cu 71 de ani în urmă. Pentru el, data de 6 iulie 1949 nu are cum să fie o amintire clară, dar acea zi i-a pecetluit viața. A fost ziua în care în satul lor au intrat camioanele groazei și au încărcat 85 de persoane, printre care și el, un bebeluș de doar 8 luni.
Alături de părinții Ana și Alexandru, de bunicii Ecaterina și Ion, au mers 12 zile și 12 nopți înghesuiți în vagoanele unor trenuri mărfare, fără apă, mâncare și orice urmă de condiții omenești. O dată la două zile, când se oprea trenul, se deschideau ușile și se auzea întrebarea: ”Morți sunt?”. Cadavrele erau scoase și lăsate fără vreo știre pe peron.
Bunicul micuțului Ion avea pământuri, câteva vite și cai, așa că familia era considerată ca fiind bogată. Au fost turnați de niște consăteni care veneau de se rugau iarna, în genunchi, să le dea ceva de mâncare în schimbul câtorva zile de lucru în timpul verii.
Astfel, motivul invocat de sovietici a fost ”exploatare prin muncă”, în Siberia fiind deportată întreaga familie.
”S-a rugat mama să mă lase la o soră de a ei, dar turnătorii au insistat să mă trimită și pe mine cu ai mei, zicând că, dacă or muri ei, să mor și eu”, își amintește Ion Chicu. Imediat ce i-au văzut încărcați în camioane, au și jefuit gospodăria.
Au ajuns în regiunea Kurgan, lângă Celeabinsk, unde li s-a permis să trăiască într-un soi de baracă din lemn, alături de alte familii.
„Tatăl Alexandru a fost impus să lucreze pe un tractor cu roți de fier, pe care era nevoie de trei oameni ca să-l pornească. Mai apoi, fiindcă era om voinic, înalt și priceput, l-au pus să lucreze ca fierar, meserie pe care a continuat-o și la întoarcerea acasă. Mama Ana a muncit într-un hambar de grâne, unde încărca întruna sacii cu cereale. Tot ce țin minte de la hambarul cela, unde mă lua mama cu ea uneori, e că era un colb de abia te vedeai”, povestește bărbatul.
Li se plătea foarte puțin și puteau să-și cumpere ceva doar o dată la câteva luni, când capul familiei mergea special pentru asta, sub supravegherea unui milițian, la kilometri distanță.
Frigul din Siberia era necruțător. Ion Chicu își amintește cum, atunci când a murit bunica, sicriul a stat pe jumătate afară până în primăvară. Pământul era atât de înghețat, încât era imposibil să sapi o  groapă mai adâncă.
Sărmana… Nu și-a mai văzut niciodată ceilalți doi feciori și trei fiice. Unul dintre ei, Nicolae, fusese luat, în anul 1940, alături de alți 9 băieți, la minele din Donbas, ca să învețe meseria de miner. Războiul i-a prins acolo și a fost luat pe front. Au urmat 16 ani în care nimeni nu a știut nimic despre el.
”Fiind în Siberia, tata s-a împrietenit cu un milițian și l-a rugat să afle despre fratele Nicolae. Peste ceva timp, a venit răspunsul de la Moscova:  a murit în război, lângă Berlin”, își amintește Ion Chicu. Pentru că avea un fecior erou, tatăl său a fost lăsat să meargă acasă.
A revenit la Vălcineț, fiind însoțit de fiul Alexandru și nepotul Ion, care avea 6 ani pe atunci.
Își amintește și acum cât de gustoase i s-au părut cireșele pe care le gustase pentru prima dată în viață.
Celălalt fecior, Gheorghe, își făcuse studiile la Iași și, mai târziu, a ajuns șef al seerviciului de poștă din județul Vaslui. Abia când s-au ”deschis” granițele, prin anii ’90, a putut reveni acasă, la Vălcineț. Fusese pe front și el, doar că în armata română, neștiind că printre ”inamicii” ruși se află și fratele Nicolae.
Ion Chicu, cu părinții și sora sa, care se născuse acolo, au stat în Siberia până în 1957. Când au revenit în Moldova, și-au lăsat în voia sorții casa din Siberia, pe care o construiseră între timp, neavând cui să o vândă.
La Vălcineț, în casa lor se instalaseră ”cinovnici” veniți în sat. Nici să se plângă nu au putut. Știau bine că nu li se va face dreptate.
Ceea ce au obținut a fost un teren într-o râpă de la marginea Vălcinețului. Au construit o casă nouă și au luat totul de la capăt.
Cel mai dureros era faptul că erau priviți ca ”dușmani ai poporului”. Auzeau cum lumea se șușotea pe la spatele lor.
Abia în 1991 au fost reabilitați.
Cu toate greutățile prin care i-a fost dat să treacă, Ion Chicu a reușit să absolvească Academia de Aviație din Sankt- Petersburg, dedicându-și mai bine de 47 de ani acestui domeniu. A fost dispecer, controlor de trafic aerian, conducător de zboruri.
Sora sa, Alexandra, s-a făcut farmacistă, iar fratele Efim, care s-a născut imediat după întoarcerea lor din Siberia, a ajuns profesor de limba și literatura română, dar și poet.
După el s-a născut Constantin, iar mai târziu Gheorghe, care s-a stins de tânăr.
Despre deportări nu s-a prea vorbit în familia Chicu. Dar amintirile groaznice nu au putut fi șterse cu buretele. Cea mai frumoasă amintire pare să fie cea legată de moartea lui Stalin.
Au trecut 70 de ani de atunci, dar ororile comise de sistemul sovietic au rămas o pată adâncă în amintirea celor chinuiți de soartă.


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *