A plecat la Domnul cea mai în vârstă profesoară din Sipoteni

Aleea pedagogilor, cea din Ceruri, s-a mai completat cu un suflet mare și frumos. A decedat cea mai în vârstă profesoară din Sipoteni – Maria Costinov. Avea 93 ani și 8 luni. Sătenii îi ziceau Maria Mihailovna. Fiind în clasa a patra, când voiam să răspundem la ore, fluturam  mâinile, strigând: ”Marea Mihailovna! Marea Mihailovna!”.
De ce-i zicem Marea Mihailovna?
Știam și atunci că Marea e o întindere mare de apă. Dar poate și ea, profesoara noastră, era o Mare, o mare de energie pe care o emana la orele de istorie, energie care n-a părăsit-o până la ultima suflare.
Pedagog prin vocație, doamna Maria, deși de mult timp era pensionară, în permanență manifesta o  deprindere profesională în raport cu cei din jur. Diferite erau doar circumstanțele: în clasă mânuia cu har creta și arătătorul, iar acasă, în curte și grădină, o vedeai necunten cu sapa în mână. Dar și în această situație, îi îndruma pe toți, îi mângâia, iar uneori, dacă o cerea situația, nu se sfia să-i certe chiar.
Era scundă, dar harnică și iute. Avea o inimă pe cât de mare, pe atât de puternică. Se simțea oarecum împlinită când oferea unui coleg, vecin sau simplu trecător un sfat, un ajutor. Deseori se întâmpla să ofere și o strachină de cireșe sau de mere timpurii.
N-am să uit  niciodată garafa  cu care a venit vecina Maria (am trăit gard în gard) la lucrătorii ce ne construiau casa și pe care i-a servit cu plăcere cu câte un păhărel rece de vin tocmai în toiul căldurii dogoritoare de la mijloc de vară.
În ultimii ani, de fiecare dată când mergeam să o văd, îi sărutam mâna, iar ea se bucura că am intrat la dumneaei și neapărat voia să mă sărute pe frunte sau pe obraz.
Dacă o serveam cu ceva, până seara mă striga la gard să-mi dea ceva în loc. „Ce faci?”, mă întreba de fiecare dată. „Ai grijă de tine și de sănătatea ta. Muncește mai cu scuteală”, îmi zicea.
Uneori, cu nostalgie îmi povestea despre tinerețea ei și a soțului Leonid, cu care s-a căsătorit după război și împreună au venit de dincolo de Nistru la Sipoteni pentru a semăna carte. Ambii au avut o activitate frumoasă, cu serate și serbări zgomotoase, dar mai ales cu vise mari și speranțe de viață.
Leonid Nicanorovici a fost o perioadă director de școală, apoi – profesor de istorie. Asta,  până l-au răpus rănile războiului al doilea  mondial, la care a participat din prima zi.
Doamna Maria, chiar dacă avea o vârstă înaintată, le ținea toate în vizor și avea grijă să nu-i scape ceva. Primăvara, vara și toamna o preocupau lucrările prin gospodărie și aprovizionarea cu lemne pentru foc. Iarna spărgea nuci și făcea caldură în casă, de care profitau din plin pisicile și motănașii care mereu îi erau de alinare și cu care discuta ziulica întreagă.
Deseori o găseam citind cu nesaț ”Jurnal de Chișinău”. Alteori o vedeam așezată în fața televizorului, ca să audă mai bine știrile.
În ultima perioadă, avea o dorință pe care o tot repeta ca pe o rugăciune: să moară în luna mai, căci, zicea ea, cine o să vină la mort pe vijelie sau pe un frig puternic? Se gândea și la gropari să nu se chinuie la săpatul gropii, în caz că pământul ar fi înghețat.
Dumnezeu i-a satisfăcut această ultimă dorință. A decedat doamna Maria Costinov exact la jumătate de Florar. Multă lumea a venit să-și ia adio. Drumul pe care a trecut ultima oară e chiar pe lângă liceul din sat. Poate că, atunci când procesiunea de înmormântare ajunsese în drept cu liceul, fosta profesoară ar fi vrut, de acolo, din Ceruri, să mai audă o dată sunetul atât de drag. N-a fost să fie.  Celor prezenți la funerarii li s-a părut stranie această situație, o sfidare a bunului simț în raport cu o fostă profesoară.
Nu demult, a decedat un fost lucrător la calea ferată. În ziua înmormîntării lui, toate trenurile ca au trecut prin Sipoteni au fluierat în semn de omagiu celui plecat.
Asta-i viața. Plină de paradoxuri. Înțelepciunea nu crește oriunde. Ea vine din suflet, cu trecerea anilor.
Alexandru Lipcan