Profesor de viță veche. Și la 70 de ani continuă să lucreze
Toată lumea are o poveste de spus, indiferent cu ce se ocupă, ce cont are în bancă, indiferent de culoarea pielii. Toți avem câte o istorie, pe care trebuie să o împărtășim semenilor noștri.
Aceste rânduri le-am citit la profesoara Raisa Ursan, care și-a înșirat, acum câțiva ani, povestea vieții sale pe pagini întregi de caiet. Simțea nevoia să se destăinuie, simțea că are ce spune, căci a trăit și continuă să trăiască experiențe unice.
La cei 70 de ani pe care i-a împlinit recent, continuă să lucreze, să-i învețe pe copii matematica.
A muncit 45 de ani la gimnaziul din Pîrlița, care, datorită ei, a primit numele lui Ion Vatamanu.
Acum, lucrează la Bumbăta, localitate situată la mai bine de zece kilometri de casa ei. Face naveta aproape zilnic deja de doi ani.
E plină de energie, de idei, de dorință de a face lucruri utile pentru societate.
”De ce continuați să munciți?”, o întreb. Se uită lung, de parcă nu ar înțelege sensul întrebării.
Recunosc, credeam că îmi va vorbi de pensia mică, de lipsa banilor, de medicamente scumpe etc. Or, anume așa explică o bună parte dintre pensionari necesitatea de a munci și după pensionare. Nu și Raisa Ursan. Dânsa a început a vorbi despre elevi, despre școală și meseria de pedagog, pe care a îndrăgit-o de mic copil și la care nu ar renunța dacă ar fi să o înceapă de la capăt.
Nu contează că, la ora actuală, profesia respectivă și-a pierdut mult din prestigiu, iar pentru tineri e una dintre ultimele opțiuni.
”Trebuie să-ți placă mult copiii și să vrei să le transmiți cunoștințele tale”, consideră dânsa. În plus, școala îți oferă o energie aparte, un alt fel de sens de a trăi.
Unicul său regret e că, poate, nu a acordat suficientă atenție familiei sale, căci s-a implicat cu trup și suflet în tot ce înseamnă pedagogie. Cei trei copiii ai săi, însă, au înțeles-o, iar dragostea lor pentru mama este necondiționată. La fel și respectul sutelor de discipoli pe care i-a avut în cele aproape cinci decenii de muncă.
”Prin ce se deosebesc elevii actuali de cei din anii 60 ai secolului trecut?”, îi adresez o nouă întrebare.
Răspunsul a fost la fel de neașteptat: ”Prin nimic. Și atunci, și acum, sunt copii cărora le place matematica și sunt copii cărora nu le place. Și atunci, și acum copiii sunt la fel de curioși, la fel de buni, dar și năzbâtioși. Important e să poți să ajungi la inima lor”.
Iar ea, și atunci, și acum, are aceleași emoții și aceleași griji pentru fiecare dintre elevii săi. Până și în timpul discuției noastre, gândul îi era la ei, la testarea care urma să aibă loc. ”Oare cum se vor descurca?”, a întrebat.
”De ce vă faceți atâtea griji? Misiunea profesorului e să-i învețe pe copii să învețe. Mai departe, e problema lor și a părinților cum se vor descurca”, i-am zis în replică.
S-a uitat lung și oarecum dojenitor. Nu, ea nu-i învățată cu o astfel de abordare.
Raisa Ursan știe că trebuie să meargă până la capăt cu elevii ei, să le fie alături, să se bucure și să se întristeze împreună cu ei. Profesor de viță veche, ce mai.
Păcat doar că oameni asemeni ei nu sunt apreciați la justa valoare. Ordinele și medaliile curg gârlă, doar că pentru alții…
2 Comments
O cunosc personal pe d-na Ursan, si daca lucreaza si la 70 de ani inseamna ca pensia ii este foarte mica si este nevoita sa faca acest lucru, societatii ar trebui sa-i fie rusine ca oamenii pentru a se intretine lucreaza pina in ultima zi a vietii, dar daca nu este adevarat eu ii doresc doamnei multa sanatate si multa liniste sufleteasca
❤😍😍😍😍