Lecturi pe înserat. Mănușa lui Emil

Imagine: literaturapetocuri.ro

În una din zile, mă ridicam pe strada Gheorghe Asachi din capitală. Vizavi de cinematograful ”Gaudeamus” începuse construcția unui bloc locativ, iar teritoriul adiacent era împrejmuit de un gard înalt din foi de tablă zincată.
Cum mergeam pe trotuarul proaspăt curățat de zăpadă, observ un băiețel ce stătea în pirostrii și plîngea, căutând disperat ceva în ghiozdan. Avea o mimică a feței atât de blândă și drăguță…
M-am apropiat de el, m-am așezat, ca și el, în fața-i. ”Ce s-a întâmplat, de ce plângi, puștiule?”, il întreb. La cele auzite, copilul a începu a plânge în hohote.
Mi se rupea inima de milă. Am încercat să-l liniștesc, să-l mângâi. ”Tu, așa băiat mare, și plângi?! Hai să ne ridicăm!”, i-am zis. Băiatul, suspinând, se ridică, apoi începu să spună printer sughițuri: ”Am p-p-p-pierdut mănușa”.
”Pentru o mănușă faci tu așa? Nu mai sunt mănuși în lumea asta?”, am vrut să-l îmbărbătez.
A început a plânge și mai tare, de parcă i-am atins buba gata să spargă. ”Asta nu-i p-p-pri-ma m-m-mă-nu-șă p-p-p-ier-du-tă!”, a spus. Plânsu-i deveni și mai jalnic. ”Ce-o să zică mama?”, a continuat și a răsuflat adânc.
”Bine, hai să o căutăm împreună!”, l-am îndemnat. ”Am căutat-o… De câte ori…”, răspunse cu deznădejde băiatul. ”Să mai căutăm odată”, am insistat.
Am luat ghiozdanul și, împreună, am început a căuta prin mulțimea de compartimente și buzunărașe umplute cu rechizite școlare și cu alte chițibușuri cunoscute și necunoscute mie, dar, se vede, necesare unui elev. Căutatul printre aceste lucruri l-a liniștit întrucâtva pe noul meu prieten.
”Nu-i!”, a zis băiatul. Ca să nu-l apuce iar plânsul, îl întreb imediat: ”Cum te cheamă?”. ”Emil”, a răspuns. ” Alexandru”, mă prezint și-i întind mâna bărbătește.
A urmat un dialog ca oricare altul.
– În ce clasă ești?
– Sunt în clasa a șasea.
– Unde înveți, unde se află școala ta?
– Învăț la Liceul „Mihai Viteazul”. Se află mai la deal ….
– Poate cineva dintre colegii tăi, cu care ai mers pe drum, a făcut o glumă și ți-a luat mănușa.
– Nu. Eu mergeam singur.
– Nu te-ai întâlnit cu nimeni? Nu ai vorbit cu cineva?
– Nu. Numai cu mama la telefon.
– Poate atunci ți-ai scăpat mănușa din mână?
– Nu.Mănușa mea mai era atunci.
– Unde se află liceul tău? Hai să mergem împreună înapoi. Mai știi, poate se întâmplă vreo minune.
Cu pași mărunți, am pornit la deal, pe lângă tabla rece ce împrejmuia șantierul din preajmă.
După ce am făcut vreo zece pași, văd, la o depărtare de 15 metri, trei țăruși fixați în jurul unui copăcel, iar pe unul dintre ei observ o mănușă. Mă uit la cea pe care îi rămăsese și exclam cu mirare de poveste: ”Emil, iată și minunea! Mănușa ta a apărut!”.
Ori că de plâns, ori că nu-i veni să creadă, dar n-a explodat de bucurie.
Am luat mănușa și i-am pus-o pe mânuța-i rece, iar Emil, după o mică ezitare, s-a uitat în ochii mei și a zis încet: ”Vă mulțumesc”. Ochii îi erau înlăcrimați. Cred, totuși, că de bucurie.
La câteva zile, treceam cu mașina pe lângă liceul în care învăța Emil. Îl văd pe noul meu amic,  însoțit de mama sa. Frânez, deschid geamul și strig: ”Emil!”. Maică-sa, ori nu m-a auzit, ori nu a vrut să mă audă, dar nu a avut nicio reacție. În schimb, Emil a fost receptiv. ”Mamă! Mamă! E nenea cu care am găsit mănușa”, i-a spus cu satisfacție.
”Bună dimineața, vă mulțumim”, atât a reușit să zică mama elevului. Din spate se auzeau  claxoanele mașinilor, care se adunase între timp.
Am pornit mașina, iar în memorie îmi reveni duiosul plâns al lui Emil. M-am bucurat mult că i-a  povestit mamei despre întâmplarea cu mănușa.
Alexandru Lipcan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *