Lucia Bacalu: Pleacă!

În acest an, 785 de elevi au obținut nota zece din oficiu la examenul de bacalaureat la limba străină, anunța triumfalist Ministerul Educației.
Sigur, e o mândrie și o bucurie atât pentru părinți, cât și pentru profesori. Dar în spatele acestor cifre se ascunde o mare dramă. O dramă pe care o conștientizează fiecare, dar nu știu de ce cam toți se fac că nu o observă.
Ministerul Educației explică așa cum îi convine aceste cifre. Cică, ”numărul crescând al elevilor cu performanțe deosebite la nivel internațional denotă atât interesul sporit față de cunoașterea limbilor străine, cât și aprecierea înaltă a evaluatorilor străini”.
Doar în trei ani numărul celor cu nota zece din oficiu la limba străină a crescut de peste 3,4 ori: de la 229 în 2015 la 785 în 2018.
Nu ai ce zice: e o performanță impresionantă, un record absolut dacă vreți. E un record, care, se pare, va fi bătut din an în an.
Și e frumos. Doar că acești copii obțin performanțele respective cu un singur gând: de ducă.
Tot mai mulți își doresc ca, imediat ce au diploma de bacalaureat în mână, să plece. Oriunde.
Acolo, în țări străine, își văd rostul, își văd viitorul.
Cineva ar putea să zică franc că e dreptul lor și nouă nu ne rămâne decât să-l respectăm. Ar putea să-mi amintească și despre drepturile omului, și despre drepturile copilului.
Sunt de acord că e dreptul lor să plece. Și bine fac.
Dar de ce pleacă?
Parcă avem instituții de învățământ superior unde se face carte, cu profesori buni, apreciați și în străinătate. Parcă avem și condiții bune de studii.
Totuși, tinerii aleg să plece. Și foarte, foarte mulți dintre ei nu mai revin acasă.
În prezent, avem moldoveni peste tot în lume. Nu vorbesc de cei care lucrează la negru, sau de cei care îngrijesc de bătrâni, lucrează în vreo întreprindere ca muncitori necalificați. Nu.
Vorbesc de cei care lucrează în cele mai presigioase instituții financiare din Europa, în instituții de drept, în spitale, în institute de cercetare și așa mai departe. Acolo ajung tinerii noștri care, vorba Ministerului Educației, au ”performanțe deosebite la nivel internațional”.
Această bucată de pământ rămâne tot mai nepopulată. În timpurile sovietice nu știu de ce ne mândream că avem cea mai mare densitate de populație la kilometru pătrat. Nimeni nu ne spunea dacă e de bine sau de rău. Dar trebuia să ne mândrim.
Acum, dacă nu se va schimba nimic în politica statului, ne vom trezi cu cea mai mică densitate de populație la kilometru pătrat, cu sate îmbătrânite, cu sate părăsite.
Cei care ar trebui să bată alarma, se pare, trăiesc într-o altă lume. Chiar dacă merg prin sate, nici măcar nu încearcă să devieze de la traseu, s-o ia pe o cărărușă alăturată, ca să vadă câte case stau deja să cadă, câte geamuri sunt bătute în scânduri, câte curți sunt îmburuienite.
Nu, ei vin să se cocoțeze pe scenele improvizate sau pe scări pentru a le spune celor care au mai rămas cât de fericiți sunt că au ajuns și în satul lor și că au visat toată viața lor să ajungă în acel loc uitat de lume și că satul lor e cel mai frumos și că vor face tot ce le stă în puteri ca ei, oamenii satului, să trăiască mai bine, să aibă de toate.
Între timp, pleacă tinerii, pleacă mai apoi părinții lor. Sau invers. Dar pleacă.