O viață de om. ”Mă rog Domnului să ajung până la 94 de ani”

S-a născut în Meleșeni și a trăit acolo 93 de ani. La Meleșeni și-a întemeiat familia, și-a crescut cei șase copii și tot acolo îi așteaptă acum în ospeție, împreună cu cei 13 nepoți, 16 strănepoți și un stră-strănepot.
Vorbim de Gheorghe Harea, cel care a trecut prin toate, vorba dânsului. ”La vara viitoare, împlinesc 94 de ani. Mă rog Domnului să ajung până atunci”, ne-a spus.
I-am pășit pragul într-o zi friguroasă de noiembrie. Amabil, ne-a invitat în casă.
Eram împreună cu sculptorul Nicolae Vieru, președintele Asociației Obștești ”Obicei, Tradiție, Cultură”, originar și dânsul din Meleșeni.
Aveam un scop bine definit ambii: să aflăm cât mai multe despre viața eroului nostru, Gheorghe Harea.
Amintirile au curs gârlă în acea zi. Ne-a povestit nea Gheorghe despre toate: și despre război, și despre foame, despre cum a trăit ”cu românii și cu rușii”, despre cum trăiește acum, dar și despre cel mai de preț dar pe care i l-a dat Dumnezeu – familia lui.
”Mulțumesc nevestei mele pentru copiii care mi i-a lăsat”, a spus dânsul cu emoții în glas.
Era copil când au venit românii, așa cum spune nea Gheorghe. Pe vremea românilor a început școala, a făcut doar clasa întâi, numai cât reușise să învețe alfabetul și un pic să scrie, că mama lui l-a și dat la păscut oile.
”Carte am făcut mai târziu, cu rușii, la școli serale”, a explicat nea Gheorghe.
Pe vremea românilor
Și-a amintit de o întâmplare, pe când avea vreo 11 ani. ”Era sâmbătă, la chindii, veneam cu mama de la prășit. Ne-am întâlnit pe drum cu ajutorul șefului de jandarmi, un băiat tare rău. M-a întrebat de ce nu sunt la școală și mi-a zis să mă duc acasă să mă spăl și să vin la post. Eu i-am spus ca sunt extrașcolar, iar el a zis că nu-l interesează și mi-a dat câteva palme.
M-am dus repede acasă, m-am spălat și fuga la postul de jandarmi. Mi-a dat un plic și mi-a zis să-i aduc răspunsul la ora cinci dimineața.
Trebuia să mă duc la Telenești. Eu nu știam unde este această localitate, așa că m-am pornit peste deal. Am ajuns la un verișor de-al meu, l-am luat și pe el și ne-am pornit la Telenești. Am ajuns noaptea, am primit răspunsul la scrisoare și ne-am întors. La ora cinci dimineața eram cu plicul la post. Am primit pentru aceasta un pahar cu vin și o feliuță de pâine”, povestește zâmbind.
Războiul…
Am trecut apoi la amintirile din perioada războiului al doilea mondial. Și-a amintit cum a trăit o perioadă într-un bordei, după care au fost evacuați. În toamna anului 1944, a fost luat pe front, împreună cu alți 50 de tineri din sat. Avea doar 21 de ani.
Peste jumătate de an, războiul se terminase. El fusese rănit, avusese o contuzie la cap. A venit acasă prin 1947, când era foamea cea mare. ”Mama era foarte slabă, abia de se ținea pe picioare”, își amintește.
Foamea cea mare
Mâncau turte din buruienile pe care le găseau prin grădină. Mai făceau și turte din baraboi. ”La rădăcină, această plantă avea niște cartofi ca degetul. Le curățam și apoi le fierbeam. Mai amestecam și cu buruiene, holbură, lobodă și parcă avea gust de cartofi”, povestește.
A rezistat.
Apoi a făcut armata. După demobilizare, s-a însurat. A lucrat toată viața în construcții.
Acum se mândrește cu tot ceea ce a reușit în viață și ce a agonisit. Adesea își aduce aminte de  momentele prin care a trecut. ”Mi-au rămas doar amintirile”, spune.
”Când a fost mai bine de trăi?”, îl întreb. Răspunde simplu: ”A fost și atunci greu de trăit, și acum e greu. Dacă muncești, ai de toate, dacă nu…”.
Apropo…
Însoțitorul meu, Nicolae Vieru, își dorește să construiască un întreg complex cultural pe dealul Bravicei, alături de monumentele ”Hora haiducilor”, sculptat și instalat de el acum șapte ani și ”Între două focuri”, instalat acum un an.
”Vreau să construiesc un complex cultural, care ține de cultura noastră, baladă, istorie, unul nu foarte trist, dar să fie real și să reprezinte anumite etape ale poporului nostru”, a spus dânsul pentru ”Expresul”.
Are deja macheta unui dac, a unui baci din ”Miorița”, are proiectat unul dintre arcașii lui Ștefan cel Mare, are un proiect ce ține de momente din timpul războiului și al foametei.
”Îmi doresc nespus de mult să fac ceva pentru cultura noastră și oamenii noștri, ca să-și cunoască originile. Abia atunci mă voi simți împlinit sufletește”, spune.
Speră că, atunci când va veni timpul să treacă la fapte concrete, va găsi și resurse financiare pentru realizarea visului său.