Cutremur în avion sau despre cultura noastră cea de toate zilele

S-ar putea, cu acest articol, să-mi aprind paie în cap sau să jignesc pe cineva.  De aceea o să evit unele precizări. N-am să comentez nici drepturile omului care, exercitate fiind într-un mod anume, afectează  drepturile terților.
Judecați și singuri.
Zilele trecute, am mers într-o deplasare cu avionul. Fiind în sala de așteptare, ca din senin, m-am trezit cu o situație pe cât de ridicolă, pe atât de iritantă.
Sau, poate, noi suntem altfel educați?!
Câteva valize întredeschise, lăsate pe jos, barau calea pasagerilor ce mergeau pe acolo. Dar cel mai mult de aceste valize se împiedica o fetiță drăgălașă, de vreun anișor, care „acaparase” o suprafață de 30-40 de metri pătrați, unde își improvizase un teren de joacă. Ba mergea pe acolo cu pași-copăcel, ba fuguța în patru lăbuțe.
Cele două doamne care o însoțeau – n-am înțeles cine dintre ele era mama fetiței – erau foarte calme la țipetele copiliței, la faptul că lustruia cu mânuțele-i podeaua pe care pășiseră, în acea zi, mii de oameni.
Culmea nedumeririi a fost atunci, când am observat cum, la un moment dat, i s-a pus micuței în mânuță o prăjitură, fără ca în prealabil, barem, să i se șteargă mâinuțele cu un șervețel umed. Apoi am văzut cum un bărbat lua bucățele de prăjitură căzute pe jos și le împingea în guriță micuței.
Peste câteva momente, acel bărbat și-a scos pălăria, înlocuind-o cu un fel de beretă. Apoi și-a aruncat deasupra ceva asemănător cu o rasă preoțească… Astfel echipat, tipul a început, în felul său, a se ruga, provocând uimirea și dezaprobarea celor din jur. Unde mai pui că de la haine și de la tot ce aveau personajele noastre pe ele și în valize se răspândea în jur – am s-o zic pe șleau – un iz înțepător se transpirație.
Credinciosul, fără nici o jenă, a început a țopăi dintr-un picior în altul, astfel încât curenții de aer puturoși, sub influența hainei ritmic săltate, se răspândeau pe o arie tot mai mare.
”Numai să nu nimerească alături de mine și în avion”, m-am gândit atunci.
Dar de soartă nu poți fugi.
Ne-am îmbarcat. N-am reușit de-a binelea să mă așez pe locul rezervat, că observ cum acele persoane se așezară pe scaunele din spatele meu.
Doamne, pentru ce asemenea încercare?
Tot spațiul era al lor! Și pe scaune, și între rânduri, și pe culoarul de trecere.
Eu îmi pusesem laptopul în compartimentul pentru bagaj. Dar chipeșul din spate, cu ochelarii lăsați pe vârful nasului, a ticsit cu forță două valize de-ale sale în același compartiment, fără să se deranjeze că acolo mai sunt și alte lucruri. Bărbatul, cu barbă ascuțită și o cosiță subțire la ceafă, își tot înfoia pardesiul negru și lung, ba în sus, ba în jos. Aceste mișcări ale pardesiului, cu rolul de evantai acum, le-am resimțit pe parcursul întregului zbor, cu unele pauze, când posesorul hainei dormea.
Credinciosul poznaș  nu avea liniște. De zeci de ori ba scotea o valiză, răscolea ceva în ea și o lăsa pe culoar, ba scotea a doua valiză și iarăși scotocea prin ea. Toate acestea, desigur, mă iritau, dar trebuia să înghit nodurile.
Într-un sfârșit, cei din spatele meu au adormit cu toții.
Doamne, ce liniște deasupra norilor! Și izul parcă mai scăzuse din intensitate.
Primul s-a trezit… bărbatul. Iarăși și-a aruncat haina pe el și iar a repetat ritualul rugăciunii, însoțit de țopăitul printre fotolii. Am întors capul și i-am făcut o privire pătrunzătoare. A observat-o.
Și vecinul de peste culoar a sesizat revolta mea, dar numai a gesticulat neputincios din umeri: „Ce să te pui cu el?”.
În cele din urmă, insul s-a așezat, îngânând ceva sub nas.
Dar tocmai se trezise fiica dânsului. Am înțeles că el este tatăl fetiței, despre care am vorbit la început. Doamnele continuau să doarmă adânc și nevinovat.
Copilul a început a plânge, vrând parcă să spună sau să ceară ceva. Deh, copilul este copil, cu durerile despre care nu poate vorbi, cu foamea potolită cu te miri ce. Tatăl a tot încercat să o liniștească.
După ce s-a săturat de plâns, micuța călătoare a început a bate în măsuța care era montată pe spatele fotoliului pe care ședeam. Apoi a început a bate cu ardoare și  tatăl ei.
Zborul a durat ore bune. Uneori, deja nu mai înțelegeam de ce se hurducă avionul: de la turbulențele prin care trecea sau de la bătăile aprige ale călătorilor veseli.
Slavă Domnului, am aterizat cu bine!
Alexandru Lipcan,
3 octombrie 2017