Cămila plus prostie face sărăcie

Albert Einstein spunea, la timpul lui, că scopul educaţiei ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acţioneze şi să gândească independent și care, în acelaşi timp, să vadă în slujirea comunităţii realizarea supremă a vieţii lor.
Avem o mulțime de oameni, în viața de toate zilele, care fac totul ca să atragă atenția. Credeți-mă, ei lasă, de obicei, o proastă impresie. Persoanele cu încredere în sine nu au nevoie de confirmarea valorii lor din partea altora. Nevoia de recunoaștere și-o satisfac singuri.
Mi-am amintit o poveste interesantă, spre edificare. Madame Lebrun, pictorița favorită a Mariei Antoaneta, era foarte frumoasă și foarte scumpă pentru lucrările ei. Când făcea portrete de bărbați, aceștia se uitau la ea cu subînteles, curtând-o în timp ce îi pozau. Atunci, madame Lebrun întindea mâna și le indica să-și ridice privirea spre cer, pentru a putea să picteze. Toți bărbații din picturile ei au ieșit evlavioși.
Așa cum nu suntem pictori, să căutăm alte moduri de îmbogățire. Mai ales, în Moldova, unde oamenii de cultură mor de foame. După un sondaj, 65% din bugetari cred cu încăpățânare că în următoarele șase luni vor primi o majorare de salariu. Râd să nu plâng. Mă mai gândeam la agricultură, dar și ea sărmănică e de azi pe mâine.
Cică acum câțiva ani, guvernul punea la cale o afacere destul de profitabilă pentru țărișoara noastră. Era vorba să  cumpărăm din Kazahstan niște cămile, ca să le înmulțim și să le creștem la noi. Vă dați seama, dragii mei, cât de rentabilă este cămila? În primul rând, rezistă la cele mai năpraznice geruri și la cele mai arzătoare călduri. Prin urmare, în Moldova ea poate trăi fără grajduri speciale și alte adăposturi amenajate. În al doilea rând, cămila este cu totul nepretențioasă față de măncare. Poate rezista mult timp chiar și fără apă.  De nevoie, ea se hrănește cu ciulini, cu scai și alte buruiene pe care la noi nu le mănâncă nici un animal. Dar dacă ne mai gândim că pe pământurile țărișoarei noastre cresc atâtea bunătăți, fiți siguri că așteptatele cămile ar huzuri aici. Iaca așa credea și guvernul.
În al treilea rând, cămila dă cea mai bună lână, mai fină decât a oilor noastre. Ce haine luxoase se fac din ea! În al patrulea rând, cămila mai dă și lapte, despre care se zice că e de leac, iar carnea e foarte hrănitoare. Vorba ceea: ieftin, bun și mult în kilă!
Cu alte cuvinte, înțeleptul nostru guvern avea planuri grandioase, care, cică, ne-ar fi îmbogățit pe toți.
Dar, ca să vezi, tocmai când să încheie contractele de cumpărarea cămilelor, s-a întâmplat ceva nemaipomenit.
Apropo, treaba era de competența Ministerului Agriculturii, care găsise o modalitate de a sfărși cu pământurile părăginite. Cineva i-o fi șoptit la urechea unuia din capii guvernului că dobitoacele celea din Kazahstan au un mare cusur: ele scuipă! Și te scuipă atât de urât, încât nu te poți spăla cu toată apa Prutului. Și nu scuipă chiar așa unde s-ar afla și fără pricină. Au ele socoteala lor.
Și, dacă s-a aflat despre acest cusur, cei de sus s-au îngrijorat rău: dar dacă păcătoasele de animale se apucă de scuipat în… guvern? Nu știu și nici nu vreau să știu ce s-a mai vorbit atunci la conducere despre cămile, dar contractele așa și nu au fost încheiate. Și iaca, suntem și azi săraci lipiți pământului. Și fără cămile!
P.S. De acum încolo, drag popor moldav, vei număra înainte de somn cămile, nu oi.
Morala: Lucrurile inutile pe care le știm sunt mai numeroase decât cele necesare, pe care le ignoram. Oamenii au făcut bunele purtări și acum bunele purtări îi fac pe oameni. Omul este, pur și simplu, cea mai formidabilă fiară de pradă și, realmente, singura care își pradă sistematic propria specie.
Ala Mutilica