Părintele Anton

Părintele Anton Tudoreanu

Stau întins pe malul Mării Mediterane…
Priveşti în apa limpede  a mării şi simţi cum o putere divină îţi face ordine în gândire, creierul devine mai activ şi porneşte, într-un fel, un proces subtil de evaluare a  tot ce a fost înscris  de-a lungul anilor pe banda memoriei, montată de Dumnezeu în fiecare dintre noi.
Deodată, gândul, însoţit de raţiune, a făcut o privire  asupra locurilor mele natale, asupra sătenilor, mulţi la număr (pe vremuri satul Sipoteni avea peste 10000 de locuitori) şi foarte diferiţi la port şi caracter. Deasupra lor planează falnic chipul măreţ al celui mai evlavios om cunoscut  vreodată de mine. Această cuvioşie, caracteristică Domniei sale, era apreciată şi de miile de credincioşi care veneau de la zeci de kilometri la biserica din satul nostru. Veneau aici și creștinii din satele vecine, dar şi din multe ale localităţi mai îndepărtate, pentru că pe la ei bisericile fie că erau trecute în serviciul animalelor ca grajduri, fie că în serviciul agronomilor ca depozite de chimicale, fie că erau date în folosinţă cooperativelor de consum ca depozite de mărfuri, iar alteori, simplu, erau demolate.
Deseori, enoriaşii altor comunităţi veneau la biserica noastră, pe furiş, pentru ca să se împărtăşească, să se cunune sau să boteze pe cineva. După cum şi de la noi plecau unii la locaşuri sfinte îndepărtate, penru a-si satisface necesităţile spirituale, astfel menţinând legătura cu Dumnezeu în alt mod decât ar fi fost normal.
Ce paradox! Sfintele Taine deveniseră chiar mai tainice prin sistemul existent al absurdului, al cărui supus devenea orice fiinţă de la naştere până la moarte.
M-am trezit pe lume cu „nănăşelul de la biserică”, care, de Florii, la împărtăşanie, ne dădea „dulceaţă”. ”Nănăşelul nostru, al tuturor”, aşa îi zicea tata şi mama, aşa îi ziceam şi noi, adică eu şi cei doi fraţi ai mei.
În copilărie, de Florii, toată familia  noastră mergea unită la Sfânta Împărtăşanie. Nu  pot spune că reuşeam să desluşesc totul din ceea ce se citea sau se cânta în timpul slujbei, dar când, deodată, din altar se auzea o  voce solemnă şi profundă care, parcă, venea din ceruri, clară, puternică şi pătrunzătoare, neapărat eram cuprins de emoţii şi sentimente deosebite, iar corpul îmi era cuprins din călcâie până în creştetul capului de un fel de curenţi cutremurători şi inexplicabili, în acelaşi timp, pentru mine.
Acum, la trecerea a peste 40 de ani, constat că acea voce irepetabilă a părintelui Anton Tudoreanu cu adevărat conţinea în sine un sens şi un spirit divin.
Pentru a sonoriza ceva asemănător, regizorii de sunete la montarea filmelor sau a pieselor de teatru utilizau aparataje şi procedee tehnice speciale. Vocea preotului nostru avea ceva divin prin ea însăşi. Nu putea să se nască şi să existe altfel decât cu ştirea şi binecuvântarea Domnului care l-a  înzestrat pe părinte cu acest har inconfundabil.
Puteai fi surd sau mut, orgolios sau prost, puteai fi moldovean, rus sau ucrainean, puteai fi de o cu totul altă confesiune religioasă.  Dar cuvintele rostite prin această voce divină ajungeau cu siguranță  în inima și sufletul fiecăruia dintre cei prezenți la slujbă. Și, dacă cineva venea în sfântul locaș în virtutea unor circumstanțe departe de a fi creștinești, ieșea din biserică mult mai bogat spiritual și împlinit pentru fericita ocazie de a participa la un asemenea serviciu divin. În creierul său încă mult timp avea să răsune vocea profundă a preotului Anton, care liniștea și înălța spiritul tău intern.
Pe cât de divin era glasul și sufletul părintelui, pe atît de simplu, mărinimos și compătimitor îi era chipul și portul.
Când aproape să împlinesc 14 ani, Dumnezeu a hotărât că este mai bine ca tatăl meu să plece în Ceruri. Plâng și acum când scriu aceste rânduri. Plângeam și atunci, la înmormântare. Plângeam cu toții: mama în primul rând, urmată de noi, cei trei feciori; plângeau și rudele, și întreaga mahala. Nu-mi prea dădeam seama  de ce plâng toți. Poate pentru că tata era prea tânăr ca să moară sau poate lumea plângea de mila mamei noastre, care urma să ne crească de una singură pe noi, copii rămași orfani de tată, sau pentru ambele motive. Nu știu de ce sunt sigur că nu plângeau de dragul ritualului înmormântării răposatului.
Dar eu nu voi uita până la ultima suflare lacrimile de pe obrajii părintelui Anton, care plîngea și Domnia sa.
Oricât ateism ne-au injectat în școală și la facultate, n-a putut frânge trăinicia  apropierii dintre sufletul meu fricos și timid și sufletul mare și neprihănit al Părintelui Anton.

Alexandru Lipcan


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *