Salvatorii nației

Nu știu cum se face, dar noi, moldovenii, nu putem fără a ne face idoli. Îmi amintesc anii 90 ai secolului trecut, când Mircea Snegur, fostul președinte al Republicii Moldova, era purtat în brațe. Ne închinam, mai că nu ne rugam la el ca la o icoană.
Ce s-a întâmplat mai apoi? Dezamăgire totală.
A venit Petru Lucinschi. Doamne, ce bucurie pe capul unora! El ne va salva, el ne va duce spre noi izbânzi, afirmau aceștia. Din păcate, erau mulți. Foarte mulți. Și unde ne-a dus cel de-al doilea președinte al Republicii Moldova? Își mai amintește cineva? A pregătit frumos calea pentru revenirea comuniștilor.
Și au revenit în masă. Sute de mii de cetățeni ai Moldovei îl aplaudau în picioare pe Vladimir Voronin. Portretele lui au început să apară prin birourile oficialilor. Lumea mai că nu-și făcea cruce la el. Ce mai, idol în adevăratul sens al cuvântului. ”Acum vom trăi bine”, își ziceau mulți. Foarte mulți, din păcate.
Am început cumva să trăim mai bine? Nu cred.
A venit apoi rândul unui prim-ministru. Vlad Filat. Tânăr, școlit. ”Uite acesta e salvatorul!”, și-a spus din nou poporul. Și iar închinăciuni, și iar aplauze îndelungate. Ce cozi se mai făceau la pupatul… Lumea vroia să-l atingă, mai ceva ca pe moaștele vreunui sfânt.
Ce-a urmat? Unde-i sfântul?
Credeți că acest popor, pe care unii nu contenesc să-l jelească, că, vezi Doamne, e chinuit și necăjit, a învățat ceva? Nu. De ce trebuie să învețe?
Hopa! Ne-am ales cu un nou idol. Igor Dodon.
Și iar bucurie mare a dat peste oameni. Acu-i acu! Igor Dodon ne va ferici! Dacă până și Preafericitul a spus că acesta-i salvatorul, înseamnă că așa este.
Nu contează că frigiderele continuă să fie goale. Nu contează că pensiile nu ajung nici măcar pentru o cină bună la un restaurant. Nu contează.
Important e că i-am oprit pe sirieni la frontieră! Și ne-am mai făcut un idol.
De acum încolo, vom aștepta să ne fericească și acesta. Cu siguranță, va vorbi mult. Foarte mult. Tot auzindu-i declarațiile, amenințările și inepțiile (adică, absurditățile sau, și mai clar, vorbele prostești), mi-a revenit în minte o fabulă de a lui Alexandru Donici. ”Două poloboace” se numește. Unul dintre ele, dacă vă mai amintiți, era gol. Ei bine, pentru mine, la ora actuală, imaginea lui
Igor Dodon se asociază anume cu acest poloboc. ”… Hodorogea,/ Făcând un vuiet mare,/ Încât cei trecători în lături toţi fugea:/ Atunci când el folos nimica n-aducea”, scria fabulistul despre acel poloboc.
Tare aș vrea să greșesc. Și aș mai vrea să nu ne facem idoli, ci să ne punem noi înșiși creierul în mișcare, căci doar așa am putea reuși. iar pe un Dodon, că tot a vrut să fie președinte, să-l punem la respect. Din prima zi. Să înțeleagă bine că poporul l-a înscăunat și că nu e nici un Dumenzeu pogorât pe pământ. E unul dintre noi, pe care, se pare, îl merităm.