Lăsați-mă să trăiesc cum vreau

Ala MutilicaNu prea înteleg, în ultimul timp, oamenii. Parcă sîntem înzestrați cu inteligență, cultură și bunătate. Dar, în acest aluat lipsesc cîteva ingrediente: mila, afecțiunea, simțul umorului. Un exemplu. Cei ce folosesc rețelele de socializare au observat că ni se propun, mereu, teste haioase. Nu le prea dau atenție, dar cîte o dată, mă las dusă de valuri.
Am făcut vreo două teste ce ne propuneau să vedem cum vom arăta la 90 de ani. Eu, cică, voi fi o băbuță drăguță și puțin nebună. Voi face ceea ce nu am avut curajul sau timpul să fac în tinerețe. Fericită, am distribuit postarea.
A doua zi, culmea! O mulțime de comentarii. Unii îmi lămureu că nu am nici o șansă să ajung la 90 de ani. Mă întrebau de unde am luat ca voi arăta ca pe ”kartinkă” și cum voi fi așa de gătită, dacă nu voi avea o pensie decentă. Cică, la 90 de ani, voi fi o babă gîrbovită și plină de boli. E posibil să fiu și nebună, căci e logic ca intelectualii să-și piardă mințile de atîta citit, mai ales că sînt bibliotecară.
Măi fraților, ce e cu voi? Eu, poate, voi înnebuni la 90, da voi deja sînteți nebuni. Acele teste sînt pentru a ne înveseli. Îmi dau bine seama ca atunci, la 90, voi mulțumi Domnului pentru cîțiva pași făcuți. De dat în scrînciob – nici vorbă. De stat prin baruri sau pe malul mării, slabă nădejde. Dar de visat se poate!
Dați-mi voie să visez. Să visez că noua generație va avea nevoie de noi. Să vizez că voi avea o pensie ca să pot călători, să văd lumea. Să visez că voi ajunge la pensie. Să visez că îmi voi face buzele și îmi voi invita prietenele, băbuțe și ele, la o cafea. Să vizez că vor apuca și ele 90 ani.
Așa că, scumpi prieteni ce-mi doriți binele, ar fi bine să ștergeți praful de pe voi. Eu voi merge așa cît îmi este scris. Și voi face tot posibilul ca, la 90 de ani, să mă dau în scrînciob. Iar, dacă acolo unde veți pleca, înaintea mea desigur, va fi internet, aștept comentariile voastre.
”Trăia odată, în pădure, un iepuraş, care îşi petrecea toată ziua în căutarea mierii. Bineînţeles că îi plăceau morcovii şi spanacul, dar mierea era favorita lui. Uneori, avea noroc s-o găsească uşor în scorbura vreunui copac. Dar, de cele mai multe ori, trebuia să caute diverse metode să pătrundă în vizuina doamnei Urs, unde putea să mănînce pe săturate miere din borcanul ei. La un moment dat,  doamna Urs a observat că borcanul cu miere se goleşte. “Cineva îmi mănîncă mierea. Am să-l prind”, şi-a zis. Și a întins o capcană. A pus borcanul pe raftul cel mai de sus al dulapului, pe margine, astfel încît să cadă cînd va fi atins. Iată că vine iepurașul. A văzut borcanul sus pe raft şi s-a urcat să-l ia. Cînd l-a atins, borcanul a căzut. A căzut și iepurașul, iar mierea s-a întins peste el. A încercat să se mişte, dar mierea era aşa de groasă, încît nu a avut nici o șansă. Cînd doamna Urs s-a întors acasă, iepuraşul era lipit de podea. “Ia să vedem ce am prins”, a zis doamna Urs. “Se pare că voi avea ciorbă de iepure în seara asta!”. A umplut cu apă o oală mare, a pus-o pe foc şi a ieșit afară să adune ridichii şi cartofi pentru ciorbă. Iepuraşul a tot încercat să fugă, dar se lipea tot mai rău. “Daca aş putea să scap de aici, niciodată nu aş mai încerca să fur miere!”, şi-a spus.
Pe măsură ce focul devenea mai puternic, mierea de pe iepuraş se făcea tot mai subţire. Curînd, el a putut să-şi mişte un picior, apoi pe celălalt. Cu o mişcare din coadă, a sărit afară din vizuina doamnei Urs şi a zbughit-o în pădure. Din acea zi, nu a mai mîncat niciodată miere”.

Morala: Șterge praful, dacă trebuie, dar ține bine minte: bătrînețea va veni și ea nu e întotdeauna blîndă. Cînd va fi să te duci, și va trebui să te duci odată și odată, tu, chiar tu însuți, vei lăsa în urma ta mult praf. Mierea nu e pentru toți!

Ala Mutilică


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *