Basarabenii din sportul românesc: Constantin Bejenaru
De ultimii doi protagoniști ai seriei de basarabeni din sportul românesc, mă leagă mai multe lucruri. Atât Constantin Bejenaru, cât și Victor Mihalachi, sunt din raionul meu de baștină – Ungheni, iar acest lucru a făcut posibil ca să-i pot cunoaște în diferite circumstanțe.
Mai mult decât atât, de marele nostru campion la box Constantin Bejenaru mă leagă faptul că a început să facă box la primul meu antrenor – Andrei Grosu, în aceeași sală unde am pășit și eu prima oară. În plus, în anul 1997, atunci când am organizat turneul de box în memoria lui Andrei Grosu, am fost cel care i-am înmânat lui Costel prima medalie de campion, acesta fiind primul său campionat câștigat. Ce diferențiază cazul acestor doi sportivi de restul basarabenilor, pe care i-am încadrat în galeria de aur a sportului românesc, este faptul că sunt încă sportivi activi și capabili să genereze performanță, care va face lumea sportului să vorbească de ei.
Mister KO
Două lucruri au determinat venirea lui Costea Bejenaru în lumea boxului. Primul fapt este unul de locație, el locuind în Ungheni la câțiva pași de sala de box, care se află la Palatul Culturii din oraș. Această proximitate a avut un magnetism decisiv, fiindcă vedea permanent băieții care veneau acolo și sala. Al doilea factor a fost tatăl lui Costel, Ion Bejenaru, de la care a moștenit nu numai constituția și tăria fizică, dar și caracterul. Acesta a practicat la viața lui mai multe probe de sport de la atletism și fotbal la parașutism, dar în general, neamul lor avea o sănătate de fier, bunelul boxerului putându-se lăuda cu faptul că ridica omul în sus, apucându-l de curea cu dinții. Această moștenire genetică l-a transformat pe Costel în unul din cei mai mari puncheri din boxul românesc și mondial, care termina majoritatea luptelor prin a-și trimite adversarii adormiți la vestiare. Stângaci de la natură, și-a dezvoltat o forță ucigătoare în acest braț, din cele nouă titluri de campion național al României, toate fiind câștigate înainte de limită sau prin knock-out. La primul său meci la profesionism în Statele Unite, împotriva americanului Dwayne Jackson, desfășurat la 28 septembrie 2012 în Lawton, Oklahoma, și-a trimis adversarul la podea cu o lovitură pe care presa americană a numit-o „asemeni unei copite de cal”.
Chiar dacă a avut în viața sa numeroși antrenori, tatăl său a fost cel care i-a stat alături și a controlat fiecare pas al activității sale sportive. Tata i-a făcut acasă a doua sală de sport, cu aparate de forță, iar serile priveau și analizau împreună meciurile marilor campioni, în mod special ale lui Mike Tyson, pe care ulterior îl va cunoaște în America. Născut la 7 iunie 1984, Costel mai are o soră, Svetlana, în care de asemenea s-au concentrat niște calități sportive excepționale și pe care Ion Bejenaru le-a dus pe cele mai înalte culmi ale performanței. Triplă campioană a R. Moldova la judo și sambo, Svetlana Bejenaru, a fost Campioană Europeană la tineret la sambo, apoi vicecampioană mondială și câștigătoare a medaliei de bronz la Cupa Lumii. O redutabilă familie de campioni, despre care cu regret se cunosc atât de puține.
Calitățile și talentul lui Constantin Bejenaru nu s-au făcut imediat remarcabile, chiar dacă muncea mult și era evidentă predispoziția sa pentru acest gen de sport. După decesul nefericit al lui Andrei Grosu, Costel s-a antrenat o perioadă la Igor Martâniuc, după care va ajunge la Liceul Internat Republican cu profil sportiv, unde l-a avut antrenor pe Grigori Liutîi, alături de care s-a antrenat până la plecarea sa în România. Nu s-a regăsit acasă, având deopotrivă dificultăți financiare, care făcea problematică participarea sa la multe competiții, unele și cu rea-voința oamenilor de decizie din boxul moldovenesc, care în general l-au marginalizat. La aceasta s-a mai adăugat și faptul că nu făcea parte dintr-un club reprezentativ, iar la campionate era furat de „mafia arbitrilor”, cum spune tatăl său, care i-a închis permanent calea spre titlul de campion.
În aceste circumstanțe, tatăl său a luat decizia de a-l muta în România. Ca toate lucrurile care se întâmplă cu voia Domnului, a ajuns la Bacău, la cel mai mare antrenor român de box, Relu Auraș, fostul antrenor al lotului național olimpic al României, cel de numele căruia se leagă marile performanțe ale boxului românesc din anii 1990, când au strălucit Francisc Vaștag și Leonard Doroftei. La Bacău a ajuns de asemenea spectaculos. În anul 2001, într-un meci la un turneu de la Iași l-a trimis la podea pe chiar Campionul European de tineret, care era discipolul lui Auraș. La scurt timp era deja la pregătiri cu lotul României de tineret și câștiga primul său titlu de campion național la tineret, sfârșind toate luptele prin KO.
Cariera sa sportivă poate fi convențional împărțită în trei perioade. Prima este perioada de debut, atunci când a boxat în R. Moldova, unde a început a se afirma calitatea sa de campion. Cea de-a doua perioadă este cea de boxer amator în România, unde a câștigat nouă titluri de campion național și de trei ori Centura de Aur, cel mai important turneu internațional desfășurat în România. În această perioadă, va câștiga pentru România trei medalii la Campionatul Uniunii Europene (bronz în 2004 în Spania, argint 2006 în Ungaria și 2007 în Irlanda), medalia de bronz la Campionatul European din Bulgaria (2006) și medalia de bronz la World Combat Games din Beijing (2010). De la această perioadă a rămas cu o mare experiență, care ulterior îl va propulsa cu succes în boxul profesionist, dar și cu un mare regret, anume faptul că nu a putut evolua la o ediție a Jocurilor Olimpice, un „blestem” pe care l-a avut, așa cum am văzut anterior și o altă glorie a sportului basarabean, halterofilul Valeriu Calancea.
Continuare pe Timpul.md
Autor: Octavian Țîcu
Lasă un răspuns