FOTO | Același nume, aceeași soartă. Petrești aici, Petrești dincolo

002”Cum putem ajunge la Petrești?”, întrebăm o bătrînă ce merge agale pe un drum de țară. ”E-e-ei, e cam depărtișor. Mergeți tot înainte”, ne răspunde.

Mergem, tot mergem. Mașina urcă dealuri, coboară văi. Sate, mai mari, mai mici, se perindă unul după altul. Unde o fi Petreștiul? Pe hartă, parcă e la cîțiva kilometri de Ungheni.
Vorbim de Petreștiul de peste Prut, din România. Petreștiul de aici, din raionul Ungheni, este la vreo 15 kilometri. Amtrecut pe lîngă el și vom mai reveni.
Deocamdată, mergem spre celălalt Petrești. Ne oprim din nou și întrebăm un omulean: ”Cum ajungem la Petrești?”. Auzim același răspuns: ”Mergeți tot înainte”.
Peste o habă de vreme, în sfîrșit, ajungem în comuna Golăiești, din care face parte și satul care ne interesează – Petrești. Oprim în fața primăriei. Cîțiva localnici ce se alfă prin preajmă ne privesc cu interes. Probabil, s-o fi întrebînd ce căutăm pe acolo.
Ne întîmpină viceprimarul Mihai Bojoga. Calm și, oarecum, alene, răspunde la numeroasele noastre întrebări.
– Povestiți-ne cîte ceva despre satul Petrești.
– Face parte din comuna Golăiești, este situat la o distanță de șase-șapte kilometri de aici, are o populație de 390-400 de locuitori. Sînt vreo 140 de familii. Funcționează acolo o școală primară.
– Alte instituții nu există?
– Nu, doar școala primară.
– Copiii mai măricei unde merg la școală?
– Avem microbuz școlar și îi aducem la Golăiești.
– Din punctul dumneavoastră de vedere, au viitor sate ca Petreștiul?
– Nu prea cred, puține speranțe.
Populația e în descreștere?
– E în descreștere. Petreștiul niciodată nu a fost un sat mare. Prin 1985, erau acolo 120 de familii, acum – 140. Probabil, pentru că sîntem aproape de Iași, tot mai multă lume preferă să se stabilească în oraș. Acolo își găsește mai ușor și un loc de muncă…
După o scurtă pauză, interlocutorul nostru accentuează: ”Dacă nu ar fi fost Uniunea Europeană și fondurile europene, satele noastre ar fi fost astăzi la pămînt. Acum, prin accesarea de fonduri europene, prin programele și măsurile de finanțare, s-a mai făcut cîte ceva. A fost o adevărată salvare pentru noi”.
Ce mai, în acea zi, am beneficiat și noi de schimbările făcute în ultima perioadă. Am ajuns la Petrești pe un drum renovat.  Cu cîțiva ani în urmă, spun localnicii, pe timp de ploaie, satul Petrești rămînea izolat de lume. Doar dacă aveai norocul să găsești o căruță și un cal vînjos, puteai ieși sau intra în localitate. Deocamdată, drumul e pietruit, dar în scurt timp urmează să fie și asfaltat.
Tot la Petrești va fi implementat în curînd și un proiect de alimentare cu apă și canalizare a satului. Din bani europeni.
Pe la prînz, ajungem și la Petrești
Doamne, ce sat curat! Casele – îngrijite, cu flori multe, pe ulițe nu ai să vezi nicăieri gunoi. ”Să știți că la o margine de țară e mai bine să trăiești decît undeva, la centru. Aerul e mai curat și lumea e mai bună”, ne spune un localnic, Gheorghe Boz, în vîrstă de 75 de ani. ”Ce să faci la bloc? Vedeți ce sat îngrijit avem? Ne-au zis că ne trage apă, gaz, vor pune astfalt… Așteptăm să vedem”, continuă.
Situat pe malul Prutului, a atras aici zeci de cocostîrci. Aproape pe fiecare stîlp al satului vei vedea cîte un cuib. Cum să nu ți se ducă gîndurile la Ion Druță și celebra sa lucrare ”Păsările tinereții noastre”? ”Fără cocostîrci, satul e mai sărac şi mai banal, mai lipsit de poezie… e mai fără suflet”, spunea mătușa Ruța.
Ei bine, Petreștiul din partea dreaptă a Prutului are suflet.
”Este o așezare veche, atestată documentar în anul 1602. În 1912, avea 231 de locuitori. În 1966 – 563 de locuitori, iar în  anii 1977 – 441 de locuitori. Economia sa are caracter legumicol, zootehnic, agricol”, spune cadențat unicul învățător din sat, el și director al școlii primare, Valeriu Bechet.
Ar fi putut să-și facă un viitor undeva, la oraș. Dînsul, însă, a decis să rămînă alături de părinți, în satul natal. După absolvirea facultății, în anul 1974, a revenit acasă. ”Cum ați descrie satul?”, îl întrebăm. Își adună un pic cuvintele, apoi spune: ”Nu prea ai cum să-l descrii. E îngrijit, dar au rămas oameni puțini și în vîrstă. Sînt oameni care au păstrat hărnicia și buna cuviință a părinților și bunicilor lor”.
Îl întrebăm cum e să trăiești la o margine de Uniune Europeană? Zîmbește. ”Nu trebuie să te aștepți că va veni cineva să-ți rezolve problemele. Nu. Noi înșine trebuie să ne scoatem din nevoi. Sigur, Uniunea Europeană poate să ajute, dar un rol important, totuși, îl joacă mintea. Și schimbarea mentalității”.
Satul își duce liniștit zilele, la fel cum a făcut-o de secole. Ne apropiem de o casă bătrînească, cu pridvor și cu un cuptoraș în curte. Gospodina trebăluiește pe afară. Ce mai, e mult de lucru la sat. O strigăm de la poartă și o rugăm să se apropie. Imediat apare în fața noastră un moș pus pe vorbă. Aflăm că se numește Gheorghe Todică. Cum aude că sîntem din Republica Moldova, ne ia la întrebări: ”Cum e viața pe acolo? Cu ce se mai ocupă oamenii? Sînt la fel de necăjiți?”. Își amintește apoi de copilăria sa.
”Cînd m-am trezit și eu, căci am 84 de ani, știam de Petrești – Basarabia și de Petrești – România. Cei care și-au bătut joc de Moldova și România ne-au îndepărtat”, spune.
”Ați fost vreodată în Petreștiul din Basarabia?”, îl întrebăm.  ”Am fost. Cînd eram copil am fost, cu mama. Treceam cu barca Prutul. Oamenii mergeau acolo la nunți, cumetrii…”. Își mai trage un pic răsuflarea, apoi continuă: ”Mama a avut un frate, care a fugit de armată și s-a dus în Basarabia. A trecut și Nistrul, și-a găsit o nevastă pe acolo și nu a mai revenit. Ne mai scriau, dar acum nu mai știm nimic, s-a pierdut orice legătură”.
O altă zi, o nouă deplasare
De data aceasta, la Petreștiul din Republica Moldova. Parcă nimic nu s-a schimbat. Aceleași case îngrijite, aceiași oameni deschiși.
”Am fini de cununie în Petreștiul de peste Prut. El e de acolo, ea – de la noi, din Medeleni. S-au cunoscut la Podul de flori, în 1991. Viorel și Larisa Dumitrașcu. Nunta au făcut-o la Medeleni, dar au decis să se stabilească la Petreștiul celălalt. Și-au construit acolo o casă, și-au deschis o mică afacere. Trăiesc foarte bine. Casa lor se vede de aici, de la noi”, spune Parascovia Bernic, directoarea Gimnaziului ”Gaudeamus”.
Și, că tot a fost în celălalt Petrești, vorba dînsei, o întrebăm ce impresie și-a făcut. ”Comparativ cu Petreștiul nostru, e mult mai mic. Ceea ce m-a impresionat la ei sînt cîmpurile  foarte bine îngrijite. Ei cu mult mai înainte s-au ocupat cu irigarea, au niște cîmpuri aranjate, ceea ce nu pot să spun de ale noastre. În rest, oamenii sînt  ca și aici, își duc traiul zi de zi ca și noi. Adică, avem ceva în comun”, spune.
Trecem pe la muzeul satului
Ne întîmpină Silvia Poiană, directoarea muzeului, profesoară de istorie. ”La 15 septembrie, satul Petrești a împlinit 432 de ani de la prima atestare documentară”, face o mică incursiune în istorie, după care ne povestește de unde a provenit numele de Petrești. În Petreștiul din dreapta Prutului nimeni nu a putut să ne spună vreo legendă, sfătuindu-ne să încercăm să aflăm în Petreștiul din stînga Prutului. ”Există trei variante, a început profesoara. Prima: cică, pe aceste meleaguri a trăit cîndva un om foarte vrednic și bogat, pe numele său Petru, de la care a provenit și numele satului. Varianta a doua: cică, pe un drum din preajmă, oamenii  cărau cu căruțele pietriș. Atîta pietriș s-a cărat, încît și satul a rămas să poarte numele de Petrești. De fapt, și acum avem în sat multe cariere de pietriș. Varianta a treia: cică, pe aici a trecut, la 1711, țarul Rusiei, Petru I și a lăsat, ca amintire, numele satului. În realitate, însă, localitatea poartă numele de Petrești din 1583”.
Indiferent care ar fi adevărul, cert e că Petreștiul continuă să se dezvolte. ”Pînă la război, în sat erau cam 1800 de locuitori, dar după război numărul a crescut pînă la vreo 4000 mii”, ne spune unul dintre cei mai bătrîni locuitori ai satului, Ion Lazariuc, în vîrstă de 89 de ani. Își amintește și el, cum copil fiind, trecea Prutul cu barca. A ajuns și la Petreștiul de peste Prut. Nu-și amintește prea multe. Avea pe atunci vreo 9 ani. Știe doar că acel Petrești e mai într-o parte.
”Înainte se dădea voie să te duci în partea cealaltă. Lumea trecea cu barca sau înot. Țin minte, era unul, Teodosie, la noi din sat. Avea o barcă a sa. Trecea în partea cealaltă, cumpăra pătrunjel, mărar, ceapă cu coșurile, apoi le vindea la noi în sat. Aici era mai scump, acolo – mai ieftine. Știu că trăiau bine atunci oamenii de acolo. Și amu cred că trăiesc mai bine. Au de toate, au cai, vaci și muncesc oamenii ca să trăiască bine”, spune. Cu toate acestea, nu-și dorește în Uniunea Europeană, chiar dacă e conștient de faptul că și grație Uniunii Europene a început să li se schimbe în bine viața oamenilor de acolo. ”Dacă sincer, eu în UE nu vreau, și nici lumea nu vrea. Eu văd cam așa situația: noi aici vom trăi așa cum am trăit, iar cei de sus își vor căuta mai departe de treaba lor”, afirmă.
”Ce ar însemna ca să fim integrați în Uniunea Europeană?”, îl întrebăm pe primarul de Petrești, Serghei Gorea. Răspunde fără pic de ezitare: ”Fondurile europene, desigur, sînt  o salvare pentru localitățile din Republica Moldova, căci din bugetul statului nu se reușește prea multe. Iar din bugetul local – nici atît. Sperăm să putem atrage tot mai multe investiți, ca să implimentăm toate proiectele pe care ni le dorim. Contăm mult pe ajutorul Uniunii Europene”.
”Nu am fost niciodată în Petreștiul celălalt, dar mi-aș fi dorit foarte mult. Sînt pătrunsă de ideea aceasta. În România am fost o singură dată, cînd vremurile erau la noi și mai grele, iar lumea se ducea acolo să vîndă lapte, brînză… M-a luat o verișoară ca s-o ajut. Cînd treceam Prutul, mă gîndeam: ”Doamne, e pămîntul nostru. Ceva ne leagă. De ce oare lumea nu înțelege?”. Cei care au fost și i-au durut au murit. Am rămas noi, care am cam uitat de aceste legături. Merg uneori pe șosea și mă uit la șirul acela de case din dreapta Prutului și mă gîndesc: ce aș mai merge pe acolo, de-a lungul Prutului, pe jos…”, spune, cu durere în suflet, Silvia Poiană.
Noua generație e mai reticientă. ”Am auzit de Petreștiul de peste Prut. Doar atît. Nu m-am interesat niciodată ce ar putea fi acolo, pentru că mie îmi place satul meu natal”, ne-a declarat Marin Nistiriuc, elev în clasa a IX-a la gimnaziul din sat.
”Am încercat, acum cîțiva ani, printr-un program, să facem cîte ceva cu localitatea cealaltă, Petreștiul din stînga Prutului. Dar s-o oprit nu știu de ce. În zona Bran urmează să se construiască în pod care va face legătura cu noi, așa am înțeles. Ar fi o chestie bună”, ne-a spus, la despărțire, Mihai Bojoga, viceprimarul comunei Golăiești, județul Iași, din care face parte și satul Petrești.
Nu ar fi împotriva unei colaborări nici primarul de Petrești, Serghei Gorea. Dar nici nu inssistă. ”Nu am mers niciodată în România și, cu atît mai mult, la Petrești. Dar știu că e un sat mai mic decît al nostru. Eu am lucrat, cu cîțiva ani în urmă, pădurar în fîșia forestieră de lîngă Prut și  vedeam regiunile de acolo. Nu păreau prea dezvoltate. Așa e cînd ești la o margine de țară. Probabil, acum, că sînt în Uniunea Europeană, vor cunoaște o dezvoltare mai mare”, a făcut dînsul o remarcă. [wzslider]
Text și fotografii: Lucia Bacalu, Veronica Gorea, Natalia Junghietuministerul afacerilor externe


📍Abonează-te la canalul nostru de Telegram și urmarește pagina noastră de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *