Am mers, chiar în ziua de 8 martie, la piață
Mai zilele trecute, auzisem de la o doamnă bine, fără griji și nevoi, că tare ne mai laudă străinii! Ne laudă pe noi, femeile din Republica Moldova. ”Nicăieri nu au mai văzut atîtea femei frumoase ca la noi”, spunea, cu bucurie în glas, acea doamnă mîndră de sine.
”Oi fi orbit eu? Sau străinii și-au pus ochelari roz”, mi-am zis atunci.
Nu contest, avem femei frumoase, ca oriunde pe acest pămînt. Dar, se pare, nu au mers străinii pe la spitalele noastre, să stea de vorbă cu medicii, să le spună ei cum vin femeile la ei, în ce stare vin. Nu au mers străinii la poliție, ca să le spună oamenii legii cît de ”frumoase” sînt femeile noastre, cu vînătăi sub ochi și cu coastele rupte. Nu au mers străinii în piețele noastre, să vadă cum stau, chinuite, femeile noastre la tarabe și așteaptă să vîndă măcar ceva pentru a-și face un bănuț. Sînt multe, foarte multe.
Am mers, chiar în ziua de 8 martie, la piață. Mă gîndeam, poate se întîmplă o minune și am să întîlnesc acolo, măcar în acea zi, bărbați la tarabe, bărbați cărînd cartofi, ceapă sau morcovi.
În drum spre piață, ce să văd? Doar femei, femei, femei. E ziua lor, ce mai! Se mișcă în ritm alert, trebuie să le dovedească pe toate. Parcă-s furnicuțe. Gesturile li s-au automatizat, nici prin cap să le vină că ar putea să se oprească un pic din fuga lor, să se uite în oglindă, să zîmbească…
În întîmpinare îmi vin două femei. Au făcut deja piața și, probabil, se îndreaptă spre casă. Una dintre ele, mai tinerică, cum ducea un sac de cartofi, așa îl ducea. Să fi avut acel sac vreo 10 kilograme. O nimica toată pentru femeile noastre frumoase! Pe față i se citea satisfacția. Va avea, se pare, cu ce-și hrăni familia o perioadă de timp, mai ales că e și post, iar cartofii sînt cei mai potriviți acum. Alături, cu două torbe pline cu de toate, mergea o mătușică mai în vîrstă. Pe cap avea o broboadă groasă. Abia de i se mai vedeau ochii și fața brăzdată de riduri. Dar era voinicuță. Pășea apăsat, de parcă ar fi fost un soldat.
Mai în spate, văd alte femei. Toate grăbite, toate cu genți grele în mîini.
Intru în piață. Și aici, la tarabe, femei. În proporție de 80 la sută! Îmbrăcate gros, cu un fel de sumane pe ele, cu cizme butucănoase, cu broboade sau căciuli măroaie pe cap, urmăresc cu ochii orice potențial cumpărător. Nici nu reușești să te apropii, că încep să-și povestească ce au și cît de bună le este marfa. ”Cît costă semințele?”, întreb, într-o doară, la o tarabă. Am avut impresia că acea femeie vînzătoare nu se va mai opri din discursul său. ”Avem de șase lei, avem de 15 lei. Sînt foarte bune. Vă pot arăta factura, vă pot arăta certificatul de calitate….”.
Merg mai departe prin piață. Încerc să privesc doar cu coada ochiului spre tarabe. Și să ascult ce mai vorbește lumea.
”Dă-mi niște prune uscate, dar nu cu fum… Fără fum îți dau, am bune… Of, da tare-s scumpe. Am să iau vreo 300 de grame, că-mi trebuie la boala mea…”. ”Da unde ți-i bărbatul? Acasă, unde să fie! Dacă are pat moale și televizor… Iaca, stau de dimineață, nu am vîndut încă nimic…”.
E 8 martie. Ziua internațională a femeii. Nu mă rețin prea mult în piață. Ies și mă îndrept grăbită spre serviciu, ca să aștern pe hîrtie impresiiile. Sunt încă proapsete. Am tot condus cu ochii, în fața mea, femei, femei, femei. Le vedeam doar umerii gîrboviți și pungile imense în mîini. E 8 martie. Ziua femeii.
Lasă un răspuns