„A patra putere în stat” îmi displace total
Lucia Bacalu mi-a luat un interviu acum şase ani, când împlineam, dragă Doamne, 45. Vreme de jurnalism frenetic, de incertitudini, de amoruri, decepţii etc. – aproape un indigo după realitatea de atunci. S-ar zice că-i restitui gestul, deşi mobilul diferă substanţial: aici discutăm presă şi condiţia gazetarului în actualitate, acolo se încerca un portret cu mijloacele clientului într-un anume moment – cumva semnificativ cronologic – al existenţei sale. Aşa se face că predau de ceva ani jurnalism la Universitatea de Stat “Alecu Russo” din Bălţi. Normal că, la un moment dat, începe să te intrige cât de congruentă e teoria cu realitatea şi dacă nu cumva încep să mintă manualele şi variile considerente prin tot mai vădita defazare faţă de ceea ce se întâmplă realmente afară…
Cum am procedat? Prin Internet, ca şi data trecută. Eu am întocmit un chestionar, Lucia, în câteva zile, răspunsurile şi ce a rezultat la asamblare aveţi acum ocazia să vedeţi. Un interviu remarcabil prin tranşanţa şi sinceritatea replicilor despre, în fond, avatarurile presei noastre în tranziţie. Am folosit pluralul politeţii, nu al ipocriziei, să se ştie…
— Nu vă pare cam improprie (în orice caz, destul de ambiguă) noţiunea de a patra putere în stat, cu care, de obicei, caracterizăm presa? Nu-i neagă nimeni influenţa, capacitatea de a propaga idei şi de a exercita astfel varii presiuni. Dar e tot atât de indenegabilă şi dependenţa mass-media de proprietari şi, în genere, de factorul economic, fie că ne referim la lumea afacerilor, fie la fluctuaţiile de pe plan financiar. Cum resimţiţi ca profesionist, din interior, această condiţie?
— Voi spune din start: formula respectivă pentru presă – a patra putere în stat – îmi displace total. Dacă îmi amintesc eu bine, acest calificativ i-a fost dat de către Edmund Burke, istoric şi filosof irlandez, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Dânsul, de fapt, se referea la rolul presei în timpul Revoluţiei franceze. Iată că noţiunea a prins şi ne place s-o repetăm ori de câte ori avem ocazia. Sigur, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, nimeni nu neagă influenţa sau importanţa presei. Totuşi, cred că trebui să fim sinceri până la capăt şi să nu ne îmbătăm, vorba vine, cu apă rece. Ce fel de putere este astăzi presa, mai ales în Republica Moldova, când se confruntă, zi de zi, cu greutăţi materiale inimaginabile? Vorbesc de presa independentă care, dacă e să fim din nou sinceri, nici nu există prin părţile noastre. Cei ce prosperă au în spate finanţatori buni sau ştiu să şantajeze şi să manipuleze în cel mai exemplar mod. Nu văd cum altfel poate să-ţi meargă bine, financiar şi economic vorbind. Să facem un simplu calcul. Lunar, pentru tiparul unui ziar săptămânal, precum este Expresul, cu 8 pagini A3, alb-negru, tiraj total 3000 exemplare, se cheltuie circa 9000 de lei. Atenţie: doar pentru tipar! Dar mai există o mie şi una de alte cheltuieli: transport, chirie, energie electrică, telefon, internet, distribuire, salarii, onorarii, echipament şi tot aşa mai departe. Costul unui abonament pentru o lună este de doar 7 lei. De ce atât de puţin? Pentru că, ţinând cont de puterea de cumpărare a populaţiei, dacă am anunţa un preţ ce ne-ar acoperi toate cheltuielile, ne-am condamna, pur şi simplu, la moarte. De unde atunci bani? Bineînţeles, din publicitate. De unde vine publicitatea? O analiză retrospectivă a ziarului Expresul, şi nu numai, ne arată că jumătate din toată publicitatea vine de la agenţii economici, cealaltă jumătate – de la formaţiunile politice şi administraţia publică locală (mai ales în anii electorali). Vă imaginaţi, în aceste condiţii, o confruntare deschisă a mass-media cu aceşti importanţi furnizori de publicitate şi, implicit, de bani? Iată un motiv pentru care nu prea avem, în Republica Moldova, un jurnalism de investigaţie adevărat. De multe ori, se mimează o oarecare opoziţie. Găsim, vezi, Doamne, articole critice la adresa celor pe care presa trebuie să-i ţină în permanenţă în şah. Dar „dinţii” îi sunt cam strepeziţi… Ai presei, bîneînţeles. În cazul în care, totuşi, apare câte un material mai acid, să fiţi siguri că vreun funcţionar sau un agent economic l-a supărat rău de tot pe proprietarul publicaţiei cu pricina. Sau în acea regiune nu mai există o altă sursă de informare – mă refer la publicaţiile periodice – şi atunci proprietarul publicaţiei este aproape sigur că tot la el va veni cel ce doreşte plasarea unei publicităţi, indiferent dacă îl vei critica sau ba în paginile ziarului tău. Iată în ce condiţii trebuie să existe sau măcar să supravieţuiască presa noastră locală, în prezent. Din păcate, nu se întrevăd mari schimbări în viitorul apropiat. Presa va continua să mimeze independenţa sa. Doar să mimeze. Şi atunci, care ar fi soluţia? După părerea mea, în condiţiile pe care le-am expus mai sus, să faci doar ziare este un act sinucigaş. De aceea, de vreo doi-trei ani, ne-am propus şi alte genuri de activitate, oarecum „înrudite” cu cel de editare a unei publicaţii periodice. Este o muncă extenuantă, dar care, în cele din urmă, ne aduce satisfacţii din punct de vedere pecuniar. Şi nu numai, căci nu mai resimţim atât de puternic presiunea zilei de mâine, nu ne mai punem întrebări, gen: „Ce vom face? De unde luăm bani? Cât mai rezistăm?”. Nu încercăm să demonstrăm nimănui că suntem „a patra putere în stat”, căci nu suntem. Nici noi, nici alţii din presa moldovenească. Ne străduim doar să ne îndeplinim misiunea de bază: să informăm populaţia despre cele mai importante evenimente din regiune. Nu acceptăm şi, cu siguranţă, nu vom accepta să fim la cheremul cuiva, să-i îndeplinim ordinele, răfuindu-ne cu oponenţii acestuia.
— E bine cunoscut că puterea tinde permanent să limiteze rolul mass-media, folosind diverse mijloace de ordin legislativ sau administrativ. Deşi primul aspect e foarte important (prin faptul că impune un cadru, de regulă coercitiv), ne interesează cu precădere cel administrativ. Din această direcţie se propagă către presă diverse constrângeri şi condiţionări. Dvs., sitmată doamnă Lucia Bacalu-Jardan, lucraţi în presa locală de-o viaţă, putem spune. Povestiţi-ne, cu oricât de multe amănunte (contează în beneficiul unei viitoare istorii a presei basarabene în tranziţie!) cum s-au construit, în timp, raporturile între factorul de presă – care sunteţi– şi puterea locală, fie administraţie, fie, cu un cuvânt generic, business.
— Presa locală îşi are, indiscutabil, specificul său, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile cu administraţia publică locală, cu reprezentanţii micului business sau ai numeroaselor structuri de orice gen din regiune. Eşti, pur şi simplu, condamnat să te afli, faţă în faţă, cu aceşti oameni zi de zi, lună de lună, an de an. E o situaţie destul de delicată, fiţi de acord. Dacă reuşeşti s-o gestionezi, ai doar de câştigat. Cum s-au construit raporturile între noi, ca publicaţie periodică locală, şi ceilalţi actori ai societăţii? Vă voi dezamăgi. Nicicum. Ele au venit de la sine, fără pic de efort. Iată avantajul presei locale! Pe parcurs, pur şi simplu, am închegat nişte relaţii mai lucrative, mai constructive, am demonstrat că suntem parteneri de încredere. Zic parteneri, deoarece nu accept confruntarea, nu accept scandalurile de presă, nu accept goana după senzaţii.
— Ştim foarte bine că între seducătoarea sintagmă libertatea de exprimare şi realitate e adesea exact distanţa de la ipocrizie la adevăr. V-am ruga să ne daţi un inventar, deschis, fireşte, pasibil de viitoare completări, al piedicilor în acest sens, de care se ciocneşte un jurnalist în provincie.
— Revin la ceea ce am spus anterior. Să nu uităm că presa locală are specificul său şi, pe lângă avantaje, are o mulţime de dezavantaje, inclusiv în ceea ce priveşte libertatea de exprimare – parcă o ai, parcă n-o ai. Zic acest lucru, pentru că, pe de o parte, accesul la informaţie e mult mai mare decât în capitală, la „case mai mari”, dar, pe de altă parte, libertatea de a spune totul este, totuşi, restrânsă. Imaginaţi-vă situaţia când un conducător, din respect pentru persoana ta (suntem în provincie şi, în foarte multe cazuri, ne cunoaştem bine, ne întâlnim la aceleaşi mese de sărbătoare, la aceleaşi evenimente neformale), îţi spune multe lucruri pe care, poate, le-ar ascunde, uneori foarte abil, de alţi jurnalişti, veniţi de la Chişinău sau chiar din străinătate. Ţi le spune cu rugămintea să rămână confidenţială sursa ori informaţia. Cum să procedezi în asemenea caz? Să faci, a doua zi, o solicitare oficială pentru obţinerea aceleiaşi informaţii? Să publici ceea ce ai aflat, trecând cu nonşalanţă peste rugămintea persoanei respective? Să scrii fără a indica sursa, cu riscul de a nimeri în categoria bârfitorilor? Credeţi-mă, e foarte greu să iei o decizie, căci rişti să pierzi încrederea oamenilor, fie a furnizorilor de informaţii, fie a consumatorilor de informaţii.
— O întrebare despre cenzură, dar dintr-o direcţie mai puţin discutată. De fapt, nu e discutată deloc, chestiunea fiind, cum se va înţelege îndată, destul de sensibilă. Este vorba de contractele de publicitate. Cum se resimt contrângerile din această direcţie? Cât este de nevolnică presa locală sub acest aspect, foarte sensibil, bănuim?
— Nu e vorba de cenzură, ci de autocenzură. Trebuie să recunoaştem că există. Nu poţi da cu piciorul într-un contract de publicitate, chiar cu riscul de a te autocenzura, ulterior, la sânge, din moment ce ai de plătit zeci de facturi: la energie electrică, apă, chirie, salubritate, telefon, internet etc. Este o chestiune ce se întâlneşte peste tot în lume, despre care se discută de zeci şi zeci de ani şi, deocamdată, nimeni nu a putut găsi o soluţie ideală: cum să beneficiezi de bani de pe urma unei publicităţi avantajoase şi, totodată, să scapi de autocenzură. Sigur, există cazuri – este adevărat, destul de rare – când contractul de publicitate şi cenzura sau autocenzura sunt incompatibile. Şi atunci, renunţi la publicitate şi, implicit, la o sumă frumuşică de bani. Te simţi erou. O zi, două, trei… Ce urmează apoi? Un nou contract de publicitate foarte avantajos şi o nouă porţie de autocenzură.
— Ce spuneţi despre o involuţie de asemenea trecută sub tăcere de presă, deşi chiar acesteia i se întâmplă. Îndată ne explicăm. Este vorba, practic, de două ere în istoria fenomenului mediatic. Prima e numită de manuale jurnalism tradiţional şi se caracterizează printr-un drept absolut, sacru la opinia personală. Jurnalistul era atunci o entitate care conta. Mutaţia a căpătat numele de jurnalism corporativ: nu mai eşti o conştiinţă care exprimă, eşti doar un condei (sau o tastatură). Dacă saltul ar fi posibil, ziariştii ar fi înlocuiţi de softuri suficient de inteligente, ca să răspundă la comenzile patronilor sau editorilor. Cu alte cuvinte, jurnalismul este, azi (nu e numai opinia noastră), un instrument de atingere a unor scopuri care nu au nimic de a face cu valorile informative: principiile obiectivităţii s-au dovedit simple bla-bla-uri. Ei, bine, cum resimţiţi ca profesionist această condiţie? Cum vă grevează activitatea? Şi cât de liber credeţi că sunteţi practicând astăzi o profesiune care a contribuit din plin la întărirea democraţiei?
— Nu ştiu dacă ceea ce s-a întâmplat, pe parcursul anilor, în jurnalismul nostru autohton, poate fi numit involuţie. Nu cred. Dimpotrivă, din punctul meu de vedere, am evoluat. Vă mai amintiţi de acea presă care trebuia să fie „nu numai un propagandist colectiv şi un agitator colectiv, ci şi un organizator colectiv al maselor”? Ziarele musteau, în acea perioadă, de „opinii” personale, iar jurnalistul era ridicat la rang de „responsabil de ideologie”. Conta, ce mai. Am trecut la o altă etapă, mai avansată, zic eu. Orice-am zice, dar găsim azi – este adevărat, încă destul de rar – şi ştiri bune, şi reportaje, şi interviuri făcute ca la carte. Avem şi comentatori, şi formatori de opinie. Avem rubrici de opinii şi analize în mai toate publicaţiile periodice, inclusiv în cele locale. Alta e că, şi aici trebuie să fiu de acord cu dumneavoastră, de multe ori, opiniile „izvorăsc” la solicitarea unor mai-mari ai zilei, cu mulţi bani în pungă sau cu relaţii în cercuri înalte. Eu cred că trebuie educat consumatorul de informaţii, el trebuie să ştie să aleagă grâul de neghină şi atunci, cu siguranţă, vom păşi într-o nouă eră, vorba dumneavoastră, a jurnalismului. Nu e simplu deloc şi necesită foarte mult timp. În ceea ce priveşte jurnaliştii care doresc să-şi păstreze intactă conştiinţa şi coloana vertebrală, să ştiţi că cel mai propice teren pentru aceasta este, la ora actuală, presa locală. Nu a ajuns până aici corupţia. Nimeni, nici politicienii, nici „rechinii” din business, nu şi-a axat, deocamdată, atenţia, asupra presei locale. Probabil, li se pare mult prea puţin importantă. De aceea activitatea de jurnalist în provincie este, în acest sens, mult mai benefică, presupune mult mai multă libertate şi nu exclud faptul că, peste un anumit timp, anume presa locală va contribui la democratizarea cu adevărat a societăţii.
— Pentru că tot vorbim despre libertatea de exprimare, câteva cuvinte despre editorial ca mod de exprimare a opiniei. La centru se citeşte, face obiectul discuţiilor, al telefoanelor, al diverselor presiuni, mai mult sau mai puţin directe sau evidente. Cum e receptat în provincie? Sunteţi nu doar o ştiristă de calitate, dar şi un editorialist destul de răspicat. Povestiţi-ne puţin despre feedback-ul de care se bucură editorialele Dvs. Cum arată sociologia receptării în acest caz? Cât de des v-au fost taxate opiniile, ce concluzii aţi putea socate din analiza dezacordurilor – câte vor fi fost – provocate de luările Dvs. de atitudine?
— Din observaţiile şi studiile făcute de-a lungul anilor, am ajuns la concluzia că oamenii îşi doresc să găsească neapărat în ziare programele TV, horoscopul şi editorialele. O vecinătate cam stranie, la prima vedere, dar, totuşi, explicabilă. Şi programele TV, şi horoscopul, şi editorialele sunt pentru ei un fel de miere pe suflet. Să vedeţi cum le citesc şi le recitesc. Programele – pentru a fi la curent cu tot ce se arată la televizor, chiar dacă nu au antene speciale şi recepţionează, în cele mai multe cazuri, doar câteva posturi de televiziune. Dacă tot nu văd aproape nimic, măcar să citească. Horoscopul – pentru a se mângâia cu gândul că mâiine le va fi mai bine decât azi. Dacă tot nu au nici o şansă să-şi îmbunătăţească imediat traiul, măcar să viseze pot. Editorialele – pentru că, mulţi dintre ei, le percep ca pe o povestire. Cel puţin, asta am înţeles eu din numeroasele discuţii pe care le-am avut cu cititorii noştri. Se bucură când opinia desprinsă dintr-un editorial sau altul coincide cu a lor şi se indignează foarte tare când aceasta vine în contradicţie cu a lor. Poţi să scrii o sută de ştiri sau reportaje şi să nu te faci absolut deloc remarcat. Cum ai scris două-trei editoriale, neapărat se va discuta despre tine. Feedback-ul este şi în provincie unul foarte bun. Oamenilor le place să spui pe şleau ceea ce gândeşti. De fapt, să spună altcineva exact ceea ce gândesc ei. Cele mai pozitive ecouri le-am avut ori de câte ori am abordat subiecte sociale. În schimb, atunci când vine vorba de politică, lucrurile se precipită rău de tot. Am avut parte, la un moment dat, de mesaje venite chiar de lacentru. Societatea noastră e foarte politizată şi atunci nici o opinie vizavi de partidele politice, de activitatea politică în general sau de anumite interese politice nu poate rămâne fără ecouri. Am fost învinuită, de-a lungul anilor, de toate relele din lume: şi că aş fi „cumpărată” de un politician sau altul, şi că m-am angajat să distrug firava democraţie de la noi, şi că sunt împotriva unor începuturi bune. Nu m-au întristat asemenea ieşiri. Dimpotrivă, m-au bucurat, căci vreau să cred că am pus, la un moment dat, degetul pe rană.
Sursa: ghenadienicu.wordpress.com
Lasă un răspuns