Poate organizăm şi noi referendumuri, ce ziceţi?

De cînd au fost introduse trenurile modernizate, munca mea a devenit mai dificilă. Acum, dacă mă interesează opinia „oamenilor muncii”, trebuie să-mi cumpăr bilet la clasa a treia. Nu e chiar cel mai rău lucru, dacă încercăm să vedem în toate laturile pozitive. Biletul e mai ieftin. În plus,  am în preajmă contingentul de oameni de la care mă pot inspira.
Dacă aş vrea să scriu sau să aflu ceva din viaţa feţiţelor cu fiţe sau, cum le mai spun eu, „fufelor”, care se plimbă cu trenul, dar îşi mint prietenii că merg cu maxi-taxiurile, ar trebui să-mi iau bilet la clasa a doua. Deocamdată, nu mă interesează.
În vagoanele de clasa întîia nu prea am ce căuta. Acolo îşi fac loc, de obicei, „produsele Work&Travel”, altfel spus, studenţii care au venit de la muncă din Statele Unite ale Americii şi au reuşit să-şi cumpere un laptop. Aici, în clasa întîi, e de ei, căci au acces la internet şi majoritatea îşi petrec timpul stînd pe reţelele de socializare. Ce contează? Mai ales că oamenii  fac mutre serioase şi dau impresia că lucrează la ceva important.
Eu am ales, de data aceasta, să merg la clasa a treia. Nu am dat greş. În faţa mea stăteau doi bărbaţi: unul – ajuns la vîrsta de pensionare, iar celălalt abia de trecuse de 50 de ani. Subiectul pe care îl dezbăteau era interesant. Vorbeau despre controversatul referendum din Găgăuzia şi intenţia socialistului Igor Dodon de a organiza asemenea plebiscite în toată ţara. Bărbatul mai tînăr se arăta deranjat de consultările publicului şi încerca, în fel şi chip, să-l „murdărească” atît pe liderul Partidului Socialist, cît şi pe găgăuzi. „Da cine se cred ei aici să ne facă nouă poreadkă (ordine – n.a.) în ţară? Aveţi sudul vostru, staţi naibii acolo şi nu vă mai scoateţi capurile”, s-a arătat indignat şi deranjat de cele întămplate bărbatul.
„Ei lasă, nu te mai fărma şi tu aşa. Las’că, poate, or face şi la noi referendum şi ne-or mai da cîte ceva”, încercă să-l liniştească, nepăsător, vecinul său, după care mai adăugă visător: „Iaca atunci om merge şi noi la bar, om bea, om mînca, iar ei ne-or mai povesti cîte ceva. Măcar aşa îşi mai amintesc de noi”. Omul a zîmbit, apoi s-a lăsat convins de cel ce a început vorba că nu este bine  ceea ce se întîmplă cu aceste referendumuri. A stat neclintit mai bine de zece minute, ascultînd argumentele interlocutorului său.
Apoi, gînditor, a făcut o ultimă replică: „Mie, în principiu, mi-i totuna unde va merge ţara. Eu… oleacă de pensie am… Da pe masă… cum nu mi-o pus nimeni pînă acum, aşa şi nu-mi va pune. Dacă n-o să-mi lucrez pămîntul şi n-o să cresc vreun animal pe lîngă casă, nimeni nu mă va hrăni”.
Discuţia s-a întrerupt aici. Ce ar mai fi putut spune bărbatul? Cel mai tînăr, care, se vede, îşi doreşte un alt viitor pentru R. Moldova. A dat din mînă şi a tăcut. Pe semne, şi-a dat seama că nu-l va putea convinge pe condrumeţul său, aşa cum nu putem scăpa de cei ce ne trag înapoi, cu şi fără stele cu cinci colţuri.