Pasiunile unui cavaler al ordinului „Credinţă Patriei”
La prima vedere, pare un om dur. Cînd îl cunoşti mai bine, îţi dai seama că este, de fapt, contrariul. E o fire romantică şi creativă, e un bărbat puternic, dar şi sensibil. Este vorba despre ungheneanul Petru Frunză.
S-a născut în Transnistria. A luptat în războiul de pe Nistru. Apoi, familia lui s-a refugiat la Ungheni. Au reuşit să ia cu ei doar cîteva haine…
Petru Frunză este cavaler al ordinului „Credinţă Patriei”, a fost decorat şi cu două medalii: Vulturul de Aur şi Crucea Comemorativă.
„Sînt mîndru că am participat în acest război, dar nu pentru ceea ce avem astăzi am luptat. Am aşteptat altceva de la viitor”, spune cu regret. Totuşi, dacă ar fi nevoie, ar fi primul care ar porni la luptă împotriva oricărei nedreptăţi. Îşi doreşte foarte mult să fie pace şi ordine în ţară. Toată speranţa şi-o pune în tinerii de azi.
Dar să trecem la omul romantic şi creativ. De mai bine de 20 de ani, Petru Frunză are un hobby. Îi place nespus de mult să cioplească în lemn. Nimeni nu l-a învăţat. Este un dar de la Dumnezeu, spune. Şi, cum este contra tăierii copacilor, materia primă sînt cioturile şi crengile uscate, pe care le adună din orgada sa, de pe drum, din pădure, de unde se nimereşte.
Cu ajutorul unui cuţitaş pe care şi l-a confecţionat, încearcă să arate frumosul naturii. „Atunci cînd încep lucrul, nu am în minte o imagine foarte clară a ceea ce va ieşi la final. Mîna se duce singură acolo unde trebuie, eliberez crengile şi cioturile de gunoi, de resturi vegetale, ajutîndu-le astfel să-şi arate frumosul”, explicădînsul. Uneori, poate să mai ia şi cîte un cuţit de la bucătărie. Recunoaşte că soţia sa, Eufrosinia, îl mai ceartă pentru aceasta, dar, totodată, apreciază lucrările sale. Nu ştie exact cîte sînt la număr. „Sînt multe”,zice.
Prima lucrare a realizat-o cu foarte mulţi ani în urmă -era un cerb din ramuri, pe care l-a agăţat pe perete în casă, la Taşlîc, Grigoriopol, localitatea sa de baştină. Nu a reuşit să-l ia atunci, în noaptea cînd familia s-a refugiat la Ungheni. „Dacă aş şti căcineva îl foloseşte şi acum, m-aş bucura foarte mult. Mi-ar părea rău dacă aş afla că i-a dat foc”, recunoaşte bărbatul.
Acum, de lucrările sale are grijă soţia. Ea găseşte cîte un locpotrivit pentru fiecare. Multe dintre aceste lucrări au fost dăruite prietenilor. Puţini dintre cei care le-au păşit pragul casei au ieşit cu mîna goală de aici.
În orice lucrare pune mult suflet.Uneori, se întîmplă ca cioturile să stea neatinse luni întregi, pentru că inspiraţia nu vine de fiecare dată. Alteori însă, într-o oră, poate să facă şi zeci de lucrări. „Parcă mă ia cineva de mînă şi mă duce la cioturile mele, iar un glas interior îmi spune că acum este momentul”, explică Petru Frunză.
Îi place singurătatea şi, atunci cînd simte că are nevoie de ea, se duce în pădure. Natura îllinişteşte. Cînd îi este greu pe suflet, scrie şi poezii. Sînt triste şi, cum spune soţia, un pic pesimiste.
Petru Frunză mai are o pasiune. Din copilărie a îndrăgit porumbeii. Şi-a construit acasă chiar şi o hulubărie, dar este goală. Sănătatea nu i-a mai permis să aibă grijă de cei 300 de hulubi pe care îi avea. I-a dăruit pe toţi. Celorlalte pasiuni însă le-a rămas fidel.
UNGHENI | Natalia Junghietu
Lasă un răspuns