Jurnalul intelectualului emigrant | Nu contează ce faci, contează cine eşti? Sau nu contează cine eşti, ci ceea ce faci?

De mici, practic toţi copiii din Moldova aud de la părinţi lor unul şi acelaşi refren: ,,Învaţă bine, dacă vrei să ajungi cineva”. Mi-am amintit de această frază după o întîlnire cu un tînăr bine merci,  îmbrăcat la patru ace, încît ai fi spus că e un om de afaceri sau un manager într-o companie de succes. Unicul lucru care m-a pus în gardă erau mîinile lui, pline de bătături şi julituri. Ceea ce m-a frapat însă era privirea-i ageră, care trăda ceva experienţă în spate, dar şi… inteligenţă.
“Nu te uita la mîinile mele, nu se încadrează în tablou. Ce să fac? Muncesc la Moscova, pun “plitkă”, adică faianţă. Sună mişto: specialist în relaţii internaţionale pune faianţă şi gresie la ruşi, ca acestora să le fie confortabil cînd vor merge să se uşureze”. Un zîmbet trist i se strecură în colţul gurii.
Povestea lui începe, ca şi a altor sute de mii de tineri, într-un orăşel din Moldova, la o şcoală transformată ulterior în liceu, fapt pentru care speranţa reîncolţise în sufletele acelor copii din acea localitate: porţile vieţii lor se vor deschide mai uşor. Vara, în vacanţă, muncea hamal sau vînzător pe la vreun magazin din oraş “Aşa erau vremurile, “лихие 90-ые”, nu prea aveam de ales: fie intram într-o „группировкa” (grupare), fie munceam cinstit. Eu am ales cea de-a doua cale. Nu ştiu dacă am greşit sau nu, căci unii dintre membrii acelor grupări azi sînt bogaţi, alţii însă au ajuns în mormînt”.
După liceu, a mers la universitate, visa să se facă ambasador. Trei ani de facultate şi încă doi de masterat au trecut ca cinci zile. Verile muncea. În zilele mai libere de facultate descărcatul camioanelor era sursa suplimentară de venit. Atunci cînd a primit diploma, sufletul îi plutea, iar   gîndurile îl plasau deja la tribune, unde dădea jurămintele de acreditare. A doua zi însă, a revenit cu picioarele pe pămînt.
Au urmat şase luni foarte lungi, pline de grija facturilor şi a oribilei zile în care venea chiriaşul să ridice banii pe chirie. Ce să facă? S-a angajat într-un magazin, mai înt]i ca hamal, apoi – ca vînzător consultant. A aderat la un partid, a participat la trei campanii electorale, pînă cînd nevoia l-a dus la Moscova.
“Şi acum îmi amintesc: era ora cinci dimineaţa, cînd însoţitorul de vagon ne-a trezit şi ne-a spus  că am ajuns la Gara „Kievskaia”. Moscova ne-a întîmpinat posomorîtă. Am încercat să trag adînc în piept aerul care, credeam, va fi al unui viitor luminos. Am reuşit doar să inspir un aer înecăcios, plin de fum de cărbune, ce venea dinspre tren. Atunci am aflat răspunsul la ghicitoarea: “Verde, lung şi miroase a brînză”. Este trenul Chişinău-Moscova!
Printre primii cetăţeni pe care i-am întîlnit în cale, în marea metropolă, au fost ţiganii, miliţienii, taximetriştii şi boschetarii. Fiecare îşi căuta de treaba lui. Camaradul meu mă întrebă, la un moment dat: “Cum crezi: nu contează ce faci, dar contează cine eşti? Sau nu contează cine eşti, ci ceea ce faci?”. Acea întrebare mă tot frămîntă de atunci.  Nu am avut ce să-i răspund. Oare viaţa noastră se învîrte în jurul unei tovarăşe întîmplări?
Istoria „Ambasadorului gastarbeiter” va continua…
Constantin Uzdriș