Jurnalul din tren | Iadu-i pe pămînt… Partea II

Constantin UzdrisTrenul Chişinău-Ungheni îşi continuă cursul. La stația următoare urcă o femeie mai în vîrstă şi se aşează în locul celor două care au coborît. Nu au trecut nici cinci minute, că se înfiripă o nouă discuţie.  Curios şi interesant mi-a fost să văd că discuția dintre cele două femei parcă ar fi fost o continuare a celei anterioare, doar că după o mică pauză de cafea.
“Iaca, matale spui că ăștia se trădează cum Iuda l-a trădat pe Domnul. Pe ei nu-i interesează nimic. Au uitat de cele zece porunci… Ce se spune acolo? Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”, zice femeia ce tocmai a intrat în vagon. Cealaltă, care era deja de o habă de vreme în tren, dădu a lehamite din mînă, încercînd să scoată un sunet, care însă se opri în gît provocînd o horcăială de om răcit.
Femeia nou-venită își continuă gîndul cu aceeași durere în glas. “Hai să spunem că n-au ochi să se vadă între dînșii, că se trădează și se mănîncă, ca nişte cîini… Da noi, norodul, ce le-am făcut? De noi de ce își bat joc, de ce ne amăgesc ca pe niște animale? Şi de un dobitoc ți-i milă… Da lor nici de oameni nu le pasă”.
“Ei lasă, dragă, că lăcrimile pe pămînt nu cad. Or să dea toţi socoteală, și ei, și noi”, murmură prima doamnă, cu ochii pierduți undeva peste geamul vagonului. Mi-am aruncat şi eu privirea într-acolo. Trenul trecea pe lîngă niște gunoiști, iar cîțiva copii scotoceau prin gunoi. “Vor răspunde pentru copiii iștea care stau fără părinți. Unii din ei, săracii, se culcă și se scoală flămînzi. Am auzit la televizor că se spînzură de dor și jele”, adăugă dînsa fără să-și dezlipească privirea de la geam.
“Mi se pare că nici blestemul nu-i mai ia… Puține mame își plîng copiii morți sau stîlciți pe la Moscova, Peterburg, Leningrad sau prin Europa? Cîtă sudoare și cît frig îndură copiii noştri, ca ei să stea ca boșii și să-și cumpere mașini noi, că îî doare “ghimaroiu” în cele vechi”, începu şi cu mai mult avînt nou-venita, de parcă ar fi fost la o adunare de partid sau la un miting. “Ei se plimbă cu europenii, îi aduc pe aici ca la zooparc. Europenii se uită la noi și noi la ei de parcă n-am trăi pe același pămînt”, continuă femeia.
În scurt timp, ajungem la stația terminus. Trebuie să coborîm. Eu însă mai zăbovesc un pic. Mă întreb ce e mai rău: să fii demnitar de stat sau să fii blestemat? Din cîte îmi dau seama, în țara noastră aceste două lucruri au devenit deja sinonime…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *