Jurnalul din tren | Eterna întrebare…

În cei aproape şase ani de cînd am marele (ne)noroc să merg cu trenul, am reuşit să văd o mulţime de oameni, pe care aş putea să-i împart în mai multe categorii, ţinînd cont de educaţie, statut social, dar şi de aspectele morale.
Istorioara de astăzi va viza tipajul „fetelor” şi „fetiţelor” care, venind în capitală la studii, şi-au găsit iubiţi „krutîie”, astfel că le este ruşine să le spună că merg cu trenul. M-am convins în repetate rînduri, căci le-am auzit, fiind în tren, spunîndu-le iubiţilor ba că abia se pornesc din Chişinău (deşi aveau mai bine de jumătate de drum parcurs), ba că sînt la coafor – de aceea se aude gălăgie.
… Iar trenul înaintează încet, spre Ungheni.  Vîrnd-nevrînd, asist la o discuţie dintre o mamă cu cinci  copii, care a terminat doar „opt clase”, căci s-a măritat la 15 ani, şi o domniţă cu unghiile vopsite şi alungite. Femeia porni discuţia, întrebînd-o pe fata de vizavi cît e ora. Din vorbă în vorbă, ajung să discute despre situaţia din ţară, pe care majoritatea populaţiei o vede ca pe un veceu din trenul nemodernizat (iertată să-mi fie neruşinarea impusă de actualitate).
Femeia se plînge că viaţa e grea. Nici nu poate fi altfel, căci are mulţi copii, ea nu are un loc stabil de muncă; în plus, statul i-a mai făcut o surpriză – după optimizarea din învăţămînt, copiii ei merg la o şcoală ce se află la vreo 10 km de casă. „Cel mare nu nu mai are cînd să dea apă la animale. Cînd şcoala era în sat, venea acasă  mai devreme şi adăpa el animalele. Acum trebuie să aştepte autobuzul, aşa că nu mai dovedeşte”, spune femeia revoltată.
„Păi, noi sîntem vinovaţi că i-am ales, ca iaca ce ne-au făcut”, vine cu o replică domniţa. „Aşa ne trebuie, dacă sîntem proşti”, cade de acord şi „mama eroină”, după care continuă: „Ne promit marea şi sarea cînd vor votaţi, după care uită şi cum arată ţaranul nostru”.
Domniţa găseşte imediat o explicaţie. „Dacă la noi ar fi ca în Euopa, unde lumea trăieşte bine, oamenii ar avea timp să se gîndească pe cine să voteze. Dar aşa… Iaca, numai pensionarii, dacă stau toată ziua acasă, merg să voteze”.
S-a lăsat liniştea. Pînă la staţia terminus nimeni nu a mai scos un cuvînt.
Iar eu stau şi mă gîndesc: cum poate trăi bine un popor care nu ştie de ce trăieşte rău? E o enigmă mare pentru mine poporul nostru. E o enigmă, în baza căreia se poate scrie o mulţime de teze de doctor, doctor habilitat sau Honoris Cauza şi tot ar mai rămîne material neexplorat…
Constantin Uzdriș